Arhive pe etichete: cadouri

Ce lucru am pe care să nu-l fi primit…?

Standard

Într-o dimineaţă, aşa pe la 10, după ce am trecut strada pe la colţul unei intersecţii, o mamă tânără, undeva la 23-25 de ani care se ţinea cu amândouă mâinile de un cărucior mi-a cerşit 2 lei să cumpere lapte pentru pruncul ei. Cum strada de obicei se trece repede, tot cam aşa am trecut şi eu pe lângă fată, fără să iau prea mult în seama „strigătul” ei. Ce, nu-s o droaie de cerşetori peste tot…ce treabă am eu cu ei?… totuşi trecând în grabă pe langă tânăra mamă n-am putut să nu observ disperarea din privirea ei în timp ce cerea ajutor.

Mustrat m-am întors şi i-am implinit cererea, cu un mic +, strângând din buze sub constatarea răutăţii şi a indiferenţei mele, a neputinţei de a fi generos din prima, a egoismului care mă face să-mi placă să primesc însă nu să-mi placă la fel de mult  să şi dau. Mi-am adus aminte mulţimea de dăţi în care eu am PRIMIT doar pentru că am cerut, şi nu am cerut în condiţii de disperare (aşa ca ea), şi nici n-am cerut 2 lei, ci mult mai mult, după cum am şi primit mult mai mult, mii de lei… şi nu de puţine ori…nu de puţine ori.

zboriginalitate

Standard

de n-ar fi sub aripă aerul Tău

ar creşte treptele în ruine

alergarea

în trudă ar fi

fără ecou

sau salt

ce n-ar ştii trambuline…

bucuria cu titlu

Standard

Nu posed cu adevărat nimic. Singurul act de proprietate pe numele meu e bucuria de a mă folosi de (tot) ce nu-mi aparţine.

false(le) jucării

Standard
cum coboară din elicoptere cutii
pe scripeţi de funii învârtite în ei
spre nişte nevinovaţi şi curioşi copii
cu timpul laşi în mine
cutiile străine a zilelor prea pline
de false jucării
*
cum de nu ştii? şopteşte o stea
spre licărul ochi din inima mea
cum de nu ştii de mână să ţii
verbul „a fi” cu verbu’ „a avea”?
ridic din umeri simplu poverile lăsate
acolo de noapte de stele de stea…
*
cum urcă spre elicoptere funiile goale
şi zborul lor static umbreşte plecarea decorul
(iar) ochii copiilor tulbură marea
din care coboară valuri de cer
(cutii îngrădite-n libertăţi de mister)
*
cum de nu vrei? ţip-un cocor
aflat întâmplător în decor
cum de nu poţi? răspund decorurile
toate la toţi
şi tac din priviri cu gura deschisă:
surprindere furată de hoţi
*
cum (,) coboară din elicoptere cutii?
cum funiile-s scripeţi iar umbletul lor
cercuri jucării?
cum ştie zborul elice să stea
luceafăr sclipind într-o noapte de om?
de ce-s zilele pline carton
mici prunci nevinovaţi curioşi
cuiburi de zile în a zilelor pom…
*
ce-s în cutii elicoptere şi cer
urechea uşă sau clopoţel
libertate ‘ngrădire mister!?

cu gandul pe sub brad

Standard

Cum încape pe peretele timpului nemărginita bogăţie a nemeritatei Lui îndurări înrămată în bunătatea Lui faţă de noi, nu ştiu…

Viaţa-i un brad (de Crăciun) care-şi tot îngustează varfu’ pană ‘ntr-o stea;

Importat e să fii copil – acolo la bază e mulţimea cadourilor.

Printre milioanele de secunde înţepătoare plouă cu globuri şi mai găseşti învelită în tot felul de paradigme, înrămată în tot felul de umbre, ciocolată…

Înrămată în galeria aceasta e însăşi galeria, însă fără efortul de a privi în sine însăşi nu-şi prea dă seama nici măcar în preajma Crăciunului, cand găseşti peste tot reprezentări ale realităţii…

furăciune

Standard
să iau de-mprumut, să fur de-a „dreptul” să-mi însuşesc
conectat la cer cumva cu genunchii infipţi în podea
să iau de dincolo putere putere ce nu-mi aparține
să o jefuiesc s-o fac s-o simt prin vene cumva
*
fărâmiturile astea puține să le-nmulțească coșurile-n ele
că vine seara cina-n care lumea se mănâncă pe sine
și-orice străin se cade la mine acasă
să se simtă primit primit să fie bine
*
îmi încearcă inima o bătaie – știi ca atunci când știi că furi-
presimt o hoție mai mare pe care nu o pot face a mea
nu-i de împrumut și nici de vânzare
nu încape-n cămări și-n hambare
ea există s-o iubesc nespus lipsită de-ndoieli
și de-ntrebare
*
crăpate sunt temeliile toate arterele toate în inimi
cineva a furat frunzele de smochin și-a lăsat privirea deschisă
deșteaptă-n mine o fântână izvor cu brațele pline
să curgă prin degete  peste vorbe-n afară
o apă ce nu e a mea ce nu e furată ce-i lipsită de seară
să izvorască din ea… timpul de „iară”

adun mamei

Standard
Ce-aş putea s-adun ca să-ţi dau?
Când copil îţi aduceam ghiocei
şi puneam pe bucăţele de foi colorate
copilăroase vorbe scrise de mine stângaci
cu mâna dreaptă.
Să fie oare prea puţin ce ti-am adus atunci?
Când şi acuma ştiu cum ai zâmbit
te-ai emoţionat unic şi-adânc,
Neştiut de adânc.
M-au depăşit anii cu paşi repezi, grăbiţi
Rămas în urmă
n-am ţinut pasul cu obiceiurile mele de copil
Impresia c-am crescut e impresia ca
micile gesturi sunt mult prea mici acum
şi am o scuză ca să nu le-adun…
Când atâtea-s pe lume
eu mă întreb oare ce aş putea …?
găsind la fel de multe hârti colorate
fiind în stare să scriu cu mâna stângă,
cu roşu şi alb şi albastru…
Şi-mi vine să te rog să mă ierţi
că mă ascund după „e prea puţin”
E ziua ta şi azi…
în cămăruţa ta priveşti pe geam
iar eu te văd în gând şi-n scris
Mă văd copil şi nu mă văd…
Adun frânturi de vorbe ca să-şi dau
Să ştii că vrea din nou, ca mai demult
tot ce e mic, dar ţie drag şi scump
să nu amân stângaci,
ţie să-ţi dau, ţie s-adun
de ziua ta.