vino! zice glasul ce cheamă neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi vine ceea ce nu există începând să existe venind sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite de la Cel ce are un astfel de obicei de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie despre chemarea ce l-a făcut să fie despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap a unei deschideri de ochi „cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului ca p-un fruct chemat de toamnă „Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”
călătorru' 