ca un câine scuipat: „pleacă de-aici lăţosule!tu n-ai ce căuta în blidul meu…” mă-ntorcla oasele prea roase şi prea goalecu care s-a obişnuit sufletul meucă lui nu-i folosesc oasele seci lipsite de măduva frumoasă a vieţiicum întunecimile nopţii se-mpotrivesc cu forţă dimineţiicodată apocalipsă a primei părţi din zipe care-o intuiesc printre minuteîn pergamentul trecerii tiptil se-nscrie ‘ncet şi fugitiv şi iute dar nu sfârşesc vai câinii de pe străzişi câte căi şi-alei nu are omul cu bănci şi cu pavaj prin munţi prin văice latră simfonii ca de furtună chelălăieli în fiecare ziaflux de-atracţie pironit în lună
…
blidele mele sunt blidele meleşi comparaţia şi lătratul la fel…de-i carne pe oase sau lipsă pe elede-i măduvă-n viaţă sau viaţa de-i ţelalungarea-i chemare iar chemarea trăieştelângă el – cel mai bun prieten al omului – chiar lângă el
mereu stă provocatoare deschisă fără de-mpotrivire sau de popas cu nasturii rupţi la capăt de vers ştiind că în mine cu fire descrisă e-o coasere neputincioasă ceas după ceas*o privesc de după gratiile nerostirii şi întind s-o ating fiece gând nepăsătoare ea se întoarce cu spatele ca o dăruire de viaţăadormiriirupând între noi timpul când şi când *mi-a spus c-o pot căuta-n orice vreme că va veni la mine când o chem că dintre toate gândurile nu-mi va face probleme şi se va lipi de mine ca un pulover sau mult mai aproape ca ghem *n-am crezut-o de fel niciodată provocatoare şi deschisă mereu când a căzut am ridicat-o şi-am ajutat-ocând am găsit-o n-am ştiut că e ea tăcută m-a lăsat s-o modelez într-un pământesc empireu*o privesc şi acum tânjind de după gratii şi-mi întind cuvintele către ea zâmbeşte ca o ştrengăriţă (ne)robită de patimi şi pleacă de parcă nici n-ar exista
călătorru' 