Ce vorbim noi cu noi înşine nu-s aşa…”vorbe-n vânt.” Pe noi ne luăm foarte în serios, dacă nu cumva cel mai în serios ..vocea de care ascultăm, dintre toate vocile pe care le auzim.
Ce vorbim noi cu noi înşine nu-s aşa…”vorbe-n vânt.” Pe noi ne luăm foarte în serios, dacă nu cumva cel mai în serios ..vocea de care ascultăm, dintre toate vocile pe care le auzim.
vine unu şi(-mi) zice: stai! opreşte-te! eu îi prind cât pot de rpd vorbele ca pe nişte mingi de handbal şi dau cu ele de pământ să crape iau ciocanu’ iau toporul şi le sap înţelesul cum făcea tata când scotea cartofii în toamnă pregătindu-i pentru primăvară apoi îşi vedea mai departe de lucru în atelierul dezordonat al sufletului şoptindu-şi abia auzit: ce… asta-i vreme de pauze!?
„Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s’o cunoască?” Ieremia 17:9
ascultă-ţi inima
lasă proiecţiile ei să te-nveţe
bea apa izvorâtă din ea
tulbure sau obtuză
ea-i setea ce te mână să cauţi
ea-i indicatorul direcţiei meduză
drumurile ei sunt drumuri spre deltă
tumultul ei călduţ ascunde stufăriş
e plină de umbre lumina ei zveltă
te veghează te vânează pe furiş
ea vorbeşte toate limbile lumii
ascult-o şi-nţelege ce-ţi spune
orice dialect la prima persoană
ţi-l jertfeşte şi-nainte ţi-l pune
ascult-o
dacă poţi să te smulgi din braţele ei
ea te iubeşte cu sufocare
flacăra ei te consumă te doare
inima ta-i o cutie Pandoro
o cutie ne goală o cutie ne vouă
fără pământ şi apă şi fără rădăcină
toiagul cu lucirea uscată, noduroasă
din noaptea ce-i ascunsă în lumină
a prins viaţă
de unde-a izvorât în el udeala ?
cum creşte lemnul fără rădăcină ?
din lipsa de mâncare ies migdale ?
cum de îşi are frunza-n primăvară tulpină ?
lipsiţi de pricepere, nărozii,
atomii cuibăriţi în molecule
se-nghesuie în vorba gurii Tale
s-o născocească, s-o alerge, să o suie
şi prin uscata coajă a lemnului cu noduri
prin frunze şi migdale să o spuie
Din vase mari de piatră şi multă apă chioară
În curtea’mpodobită pentru nuntă
Ai scos întâia Ta minune, aşa’ntr-o doară
Să le acopere nevoia nedorită.
Şi s-au mirat nuntaşii, şi-apoi nunul
De rânduiala neplanificată
Şi s-au mirat şi mirii de norocul
Stârnit de invitaţia acceptată.
Şopteau cu toţi sorbind licoarea nouă
De ştie careva care-i e Viţa?
Că au şi ei pe acasă vase goale
Dar apa lor are alt gust,
Oricât ar fi turnată în pahare.
Zâmbeai cu bucurie-n colţ de masă
Însufleţit de ajutorul dat
Gândindu-Te la cât de mulţi vor spune:
„Şi apa mea în vin a transformat!”
Călătorind spre sud sub mare’albastru
Cu gândul luminos şi fericit
Lăsau în urmă ziduri de cetate
Ce i-a legat cu lanţuri, i-a’ngrădit
Şi-acuma părăsind greaua robie
Călătoreau evreii spre zenit.
Aveau în fruntea lor un fiu de rege
Ce-a fost plecat şi-a fost smerit la oi
Un ucigaş ce a crezut că are
În pumnul lui şi-n haina ce o poartă
Puterea de-a le da eliberare.
Uitat a fost de toţi, culcat sub haina morţii
La fel ca şi speranţa ce anină
Cu barba sură acum, ţinând toiagu’n mână
Giulgiul cel trist a fost dat la o parte
Şi-odată reîntors
În neagra deznădejde a readus lumină.
Cei care’au adunat susţin că anii
Ce i-a trăit ca fiu şi la palat
Puşi laolaltă lângă pribegie
Până când de acol’ de pe Sinai
Din tufa ce ardea fără să ardă
Optzeci ar fi de toţi
Jumate duşi sub haina-mpărătească
Jumate lângă oi, pe aspru plai.
Cel care necurmat şi-ntruna ESTE
Un foc mistuitor în rugul sfânt
Deşi ştia că vorba’i e-ncurcată
Şi frica toată loc îşi face-n sân
i-a poruncit s-o`nvingă înc-o dată
să plece chiar acol’ de-unde-a plecat
să rupă firul mării şi-al robiei
şi-n faţa celor oropsiţi şi-n faţa lumii
să-l facă cunoscut pe Împărat.