stăteam cu ana blandiana de vorbă pe un vis lung stam amândoi cu picioarele atârnânde în gol ca în nişte butuci ai nerostirii – de frică vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă vorbeam despre culorile nopţii şi din când în când din gurile noastre străfulgera câte-o stea căzătoare mi-a spus că fusese prizonieră zilei – era foarte frumoasă – ca la razele röntgen i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă neapucată încă de coarne ne-ncarcerată în sâmburii vorbei o întrebam şi cu întrebările mele o trăgeam mai aproape să mă străbată şi pe mine razele ei ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine nebunia însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face mi-a apucat inima de ureche şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii apoi într-o disciplină a rostirii de parcă cu copilul de mână curajul vizita fără grabă muzeul poeziei a poeziei nescrise de frică…
aug.4
călătorru' 