stăteam cu ana blandiana de vorbă pe un vis lung stam amândoi cu picioarele atârnânde în gol ca în nişte butuci ai nerostirii – de frică vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă vorbeam despre culorile nopţii şi din când în când din gurile noastre străfulgera câte-o stea căzătoare mi-a spus că fusese prizonieră zilei – era foarte frumoasă – ca la razele röntgen i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă neapucată încă de coarne ne-ncarcerată în sâmburii vorbei o întrebam şi cu întrebările mele o trăgeam mai aproape să mă străbată şi pe mine razele ei ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine nebunia însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face mi-a apucat inima de ureche şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii apoi într-o disciplină a rostirii de parcă cu copilul de mână curajul vizita fără grabă muzeul poeziei a poeziei nescrise de frică…
Arhive pe etichete: arta poetica
Nichita Stănescu: „Ars Poetica”
„Îmi învățam cuvintele să iubească
le arătam inima
și nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
Le arătam arborii
și pe cele care nu vroiau să foșnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
și cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca sa le-arăt un pod între cornul taurului și iarbă,
între stelele negre ale luminii și pământ,
între tâmpla femeii și tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca niște automobile de curse, ca niște trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinație,
numai ca să le-nvaț cum se transportă lumea,
de la ea însăși,
la ea însăși.”
Nichita Stănescu, Dreptul la timp (1965), Editura Minerva, București, 1988, pg. 44