până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) foculce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşădorul de-a arde de-a lungul munţilorsacrii de-a lungul mormanelor de minuteclipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărămviaţate-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghiiîn joacă…s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriuşi straniuce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnicedin erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruireşi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteiiînainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţeca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –păr de foc cu crengile mâinilor prin elcu pere inelare împodobiresă fie furate cândva de dincolo de garddoar din dorinţa de a arde deodată şi simultancu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povesteaprin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departelumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mineprin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
combinaţii incandescente ţi-au ars porţileo relaţie intensă între 1 şi 2ce se contopesc în flacărăşi braţ la braţ îşi lărgesc horaîntr-un soare temporarîntr-o stea mult prea trecătoareîntr-o căldură devoratoare de noaptecunună ce încununează minteaîntunecând-oîncântând-o cu limbile ei jucăuşecu umbrele de care se dezbracăîn jos rând după rând până nu rămân decât oasele cu măduva lor neagrătăciunii amintirii ce-a fost slăbiciunea transpirată a torţeievaporarea de scânteipe care nimeni nu le numărănici nu le prindenici nu le mai poate a-prindevreodată
sau, hârtie fără vorbe…
Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine ele nu emană-n afară din contră mi-s reci şi străine ca nişte mâini îngheţateîn noaptea geroasă lipsită de varăcâteva adunate răzleţe timidemă privesc speriate (strânse de mine)şi nu ştiu se tem de ce-o să păţeascăse-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţăsau le va fi cald confortabil şi binenu-s soare cu raze cuvintele Tale ci bulgări de jar ce-mi ard amprenta priviriide n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde şi-ar arde întreg rotocolul uimiriimă mir dar nu miracolul lor mă uimeşteparadisul de apă nu-şi găseşte plăcerea în peşte ci invers total diferit şi pe dos cum nu-şi găseşte drumul desfătareaîn mersul pe jos…
amarnic surâde înserarea peste pocalul zâmbitor în delir căzută pe gânduri în adâncul ei marea îşi aruncă valurile spre ţărm – elixir şi culege spumoasa licoare sandalele supuse sub paşi pe ţărmul nepăsător stăpân peste mare ce i se-aşează pătimaşă sub paşi elixirul ei spumoasa-i dorinţă li se-aşează-nainte covorplimbărilor lor prin nisipul fierbinte vorbelor râsetelor sclipirii din ochi ce aprinde până-n inimi fior surâde amarnic cu lacrima mare pocalul robit de mersul rotundorizontu’ i se-ntinde-nainte iubirea-i rămâne străinăşi-atunci se aruncă spre zoridezlănţuindu-şi pasiunea arzând
călătorru' 