stăteam cu ana blandiana de vorbăpe un vis lung stam amândoi cu picioareleatârnânde în gol ca în nişte butuci ai nerostirii – de fricăvorbeam despre poeţi rataţi de spaimă vorbeam despre culorile nopţiişi din când în când din gurile noastre străfulgera câte-o stea căzătoaremi-a spus că fusese prizonieră zilei– era foarte frumoasă – ca la razele röntgeni se vedea în trup poezia – poezia nescrisă neapucată încă de coarne ne-ncarcerată în sâmburii vorbei o întrebam şi cu întrebările mele o trăgeam mai aproape să mă străbată şi pe mine razele ei ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în minenebuniaînsă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meuşi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce facemi-a apucat inima de ureche şi-a dus-o într-o disciplină a tăceriiapoi într-o disciplină a rostiriide parcă cu copilul de mână curajul vizita fără grabă muzeul poezieia poeziei nescrise de frică…
„Veni din întuneric spre mine el, poetul, Poetul de spaimă ratat. Era foarte frumos. Ca la razele röntgen I se vedea în trup poezia. Poezia nescrisă de frică. “Sunt nebun” – a rostit. De altfel ştiam Lucrul acesta din prefeţele cărţilor, Dar el îşi purta nebunia ca pe-o parolăDe intrare în noi, ca şi cum ar fi spus: “Mă răscumpăr astfel De lipsa-adevărului din poemele mele. E preţul imens. Vin spre tine. Primeşte-mă!” Dar eu am răspuns: Pleacă de-aici!“Scriam la lumina de autodafeuri – îmi spuse – Simţindu-mi pe trup Cămaşa păroasă care se-aprinde uşor. Odaia mea avea ochi de călugări ferestre Şi-n loc de uşi, lipite una de alta, urechile lor Şi şoarecii ieşind din borte erau călugări, Şi noaptea păsări uriaşe-n sutane-mi cântau. Tu trebuie să înţelegi…” Şi cu degetu-ntins Îmi arată în trupul meu poezia, Poezia nescrisă… Dar eu am ţipat: Pleacă de-aici!”
călătorru' 