nuferii crescuţi din lacurile blagiene cu noroi nu sunt ai mei de ce-i am eu cum de privirea mea îi face să plutească-i un mister o umbră neagră pe sub ape o umbră de-amintire ce-am uitat *
moroiul meu e vindecarea mea cu gust amar e frumuseţea care zace-n el ca o reflecţie-n albul nuferilor de dedesubt de cer în mersul (m)eu spre un alt eu ca unda-n timp cu timp perfect şi ca o coacere de fruct ce nu-i
nici prea târziu nici timpuriu
copacii sunt negrii la suflet ca huma
manerul cuțitului negru nu taie
lumina cea neagră tăcand se îndoaie
și zambetul tot pămant e de acuma
ca paiul la suflet ca trestria frantă
e omul ce fumegă încă
speranța mai trece cateodată spre muncă
și-și aruncă privirea nepătrunsă și adancă
omul o ridică de jos și-o adună
bogatul calcă în picioare albine
amărăciunile-s dulci și senine
cel ce n-are nimic continuă să spună
geamurile toate sunt negre la suflet
se vede prin ele deformat și aiurea
ploaia le spală doar fața căciula
sub care vizibil se ascunde partea interioară de umblet
– copacii sunt negrii la suflet ca huma
și-n geamuri îmi bat… începand de pe-acuma –
Unii oameni (deci şi eu, şi mă întreb, doar unii ?) sunt ca zebrele: niciodată nu ştii de-s albi cu dungi negre sau negrii cu dungi albe.
se vede-n pleata pomilor târziul vremii prin ochii aburiţi ai cămăruţei
paralelismu-n spatele căruţei se pierde-n infinitul depărtării
e-o noapte albă ninsă cu lumină cu logodirea lunii – o mireasă
în cămăruţa minţii şi pe masă ‘şi-aşează zâmbetul de sărbătoare
îndepărtate stelele-n tavane se-aprind în creanga stâlpilor sihaştrii
iar strada univers e cu mulţi aştrii, paralelismu-ngheaţă şi dispare
în ochii aburiţi ai cămăruţei surprind buchetul roşu de lumină
ce-n spate îl aruncă-n alba tină ştafeta nopţii către dimineaţă
Tabla noastră de şah e imensă. Nu scriem pe ea nici cu alb nici cu negru şi veşnic ne furăm unul altuia câştigarea… fără gambitul urii, fără să sărim calul.
Ninge mărunt. Nimeni nu a încercat, nici măcar nu i-a trecut prin gând să numere micii fulgi de nea. Noi au fost străzile pe care am umblat astăzi numai că noroiul de pe străzi nici măcar nu s-a sinchisit sub paşii mei.
Nu înţeleg de ce!? Nu cu mult timp în urmă era atâta puritate şi atâta alb în fulgii cernuţi de nori. Noi cu lumea noastră murdară i-am corupt. Nenumăraţi fulgi ne-au umplut străzile de alb, iar noi le-am oferit în schimb noroiul nostru. Tăcere! Nici un strigăt de protest, nici un ţipăt. Netulburată liniştea îşi cerne norii.
călătorru' 