Arhive pe etichete: adaptare

bate (cu)vântul

Standard
cu vânt care se freacă de piatră
cu vânt care se toceşte pe sine
de obrazul meu câteodată
îmi intră-n ochi hârşâind privirea
de parcă în grabă s-a ‘ntors acasă
că şi-a adus aminte c-a uitat
sau de bucuria că şi-a adus aminte
 
de gard îşi toceşte trupul neobosit
de curtea interioară a impresiei
se-ascute pe sine ca simţurile
tocmai spre a putea să-ncapă
 

sevă de arbore genealogic

Standard
de apă sunt oamenii cu multe forme
după chipul dumnezeului de afară
şi nu-s de apă că apa stă dreaptă oriunde
oricând i se liniştesc valurile
i se calmează unda nervoasă
dar ei n-au colţul drept
nici drept reper nivelul mării
acolo… în piept
 
uneori
năvalnici ca apele sunt fiii urmaşii
urmaşii izvoarelor până-n liniştea deltei
alteori
nici nu se aude năvălirea
în liniştea ca de mormând nu-i niciun zgomot
şi-n zgomot nicio curgere din tată în fiu
sevă de arbore genealogic pustiu
 
de apă (ne) sunt oamenii vitali
din ei se evaporă oxigenul sufletului nostru
şi tot cu ei ne spălăm pe mâini înainte de cină
– o mână spală pe alta – şoptim
aruncând câţiva stropi umani peste scânteile umane
ce nemaipomenit ca o sfinţire îmbibată de vină
ne ard şi ne udă
…la rădăcină
 
 

Se schimbă, or’ nu se schimbă ?

Standard

„Timpurile se schimbă. Oamenii se schimbă.

– Oamenii nu se schimbă ! Îmbătrânim, ne adaptăm, unii dintre noi cel puţin…” – (Safe House)

între „înţelepciunea” vârstei de acum şi „nebunia” lui Dumnezeu

Standard
prefer să fiu nebun deşi e de preferat să nu…
în înţelepciunea vârstei de acum nebunia n-are ce căuta
(şi… şi de-ar căuta, ce ar găsi?)
 
voi fi împins probabil într-un ospiciu
ca într-o cămaşă de forţă
mă voi izola ca prada de prădător
sau ca zgribulirea de frig
 
prefer să fiu nebun de dragul de-a avea o altă percepţie a percepţiei
să nu ştiu că sunt nebun şi să nu-mi pese…
 
sau ce? e nepăsarea o alternativă a vieţii?
o matrice în altă matrice
o refugiere din nebunie în realitate
sau o întoarcere la realitate?
 

plusul (+) din minusuri (-/-)

Standard

cand răstorn zidurile îmi pare lumea altfel.

cand închid cartea dispare o lume,

cand dorm mă plimb printre vise însă niciodată nu (mă) rătăcesc – am ca punct de reper ceasul.

cand scriu mazgălesc foaia, omor pasta de pix(eli) şi printre mizeria ce-o fac se vede totuşi ceva prăfuit de vreme.

cand şterg praful nu înlătur vechimea ci doar dovada (ei);

cand deschid ochii trăiesc, cand îi închid trăiesc altfel. cand tac ascult (mai cu atenţie), cand ascult (încep să) gandesc, cand gandesc trăiesc mai adanc, mai intens. rad şi plang! după ce gandesc ceva fac schimbări şi orice culoare ar avea lumea sau ochelarii, nu reuşesc să vad cateodata decat alb-negru.

şi nu mai sunt eu, sunt noi. confuz atunci vreau să mă aleg pe mine-eu şi pe mine-noi, fără să vreau să mă despart de vre-unul. atunci cand mă despart mă rup şi mă împart şi o parte din mine se duce şi nu mai vrea să fie a mea, se înstrăinează şi-şi ia alt nume. partea din mine care rămane, creşte ca să umple golul!

şi-s tot eu fără o parte din mine.

cand sunt minus, eu minusu eu, mă întorc de pe o parte pe alta în repeziciunea schimbării măcar să mă văd plus. tot jucandu-mă,  sunt! tot schimbandu-mă, în joaca iluzorie a oglindirii constat că pot din două minusuri să fac un plus, chiar dacă matematic dă mai puţin.

cu puţinul meu mă strecor între singurătate să se trezească altfel, că nu mai e!