Arhive pe etichete: acuzare

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

Publicitate

(pe) calea lui Kain

Standard
ce urme adânci inegale şi repezi
ce mulţi au călcat pe urmele tale
şi-au făcut din ele obiceiuri în viaţă
şi cale

începutul ei şi lumea-s deodată
deşi n-a pornit chiar odată cu tine
te-ai ridicat pe câmp într-o groapă
să zideşti dintr-un frate ruine

n-ai păzit intrarea la uşă
berbecul de care n-ai avut grijă cu coarnele-ntoarse
ţi-a’mprăştiat fumu’ mancarea ţi-o arse
respingerea faţa şi-a’ntors către tine

ţi-ai adunat faţa de pe jos toată ruptă
mânia ai lăsat-o să fiarbă
a crescut repede neagră o iarbă
în care fir cu fir se tot luptă

faţă-n faţă

Standard

Dumnezeule, de-ar avea curajul să-ţi vorbească

cu turnul babel ţi-ar traduce limba lor

parcă Te şi văd prin gaura cheii

cum Te uiţi  prin vorbele lor până în inimă

ca o curiozitate-n zăvor


Ţi le-ar (s)pune în faţă pe toate

câte-s nepotrivite-n mulţumire

care-i înţeapă şi-nghionteşte cu lungi coate

de Ţi-ar găsi faţa în luciul filei

Ţi le-ar pune toate în faţă – privire cu privire


parcă Te văd cu spatele întors către ei

nu-i priveşti nici măcar peste umăr

nu-i tragi după Tine cu semnu’ntrebării

nu Te interesează faţa lor

că le ştii toate semnele de punctuaţie

ascunse-n celule, chiar şi-n exclamaţie


unde Ţi-e faţa, unde Ţi-e chipul ?

să scrie pe el tot ca pe-o foaie

trupul vorbelor lor e nisipul

spălat de veşnicele Tale valuri de ploaie

joi noaptea

Standard

„S-a făcut gâlceavă, cine-I şi ce vrea?
de ce schimbă lumea aşa cum e ea?
..cum să fiu eu mare când mă fac mai mic..
primul din mulţime făr’ să fiu slujit?

Să îşi ţină vorba numai pentru El!
EU împart puterea! la mine-i cuţitul!
jertfa-i e câştigul? las’ să fie Miel!

..am găsit uşiţa aseară-ntr-o vorbă
spusă de pungaşul ce le ţine punga
..a venit la ţanc, ..ştie el ce ştie:
Unul pentru toţi!
..de-i odată mort nu mai poa’ să-nvie!

Haideţi, ce mai staţi? luaţi torţe, ciomege:
e-acolo-n grădina plină de măsline
poa’ să se tot roage, ăsta-i e sfârşitul:
funiile din templu astăzi o să-L Lege!”

***
s-a schimbat grădina toată într-o curte
toate-s în tăcere, pietrele sunt mute
toţi aşteaptă `şi ţin sufletul la gură,
s-a pus o ‘ntrebare mare cât o şură:

„Spune-ne pe şleau, fără ocolişuri,
dacă eşti Hristosul, ..Mesia, ..Promisul?
Până când ne ţii viaţa-n încordare?
..spune! De ce taci? Răspunzi la-ntrebare?!”

„Sunt! ..aşa cum spui!”
(..faţa pălmuită şi-a rostit osânda încă nerostită)
„Eu sunt Cel Promis demult în grădină
– sămânţa femeii, ce avea să vină..
Eu sunt rugu’ aprins, Stânca din pustie,
Marele Profet ce avea să vie..
Eu sunt Unsul, Sfântul, Cel fără de pată
– unica Salvare pentru lumea toată!
Eu sunt Cel Dintâi, dinaintea voastră:
mintea vă e mică şi stupidă, proastă..
Eu sunt Ce din Urmă, Omega, Sfârşitul:
degeaba vă scoateţi săbiile, cuţitul;
..ochii voştri văd cam cât o orbire..”

Preotul îşi rupe haina scos din fire
şi-şi întinde mâna înspre osândire;
Pumnii sar, lovesc vârfuri de picioare:
nimănui nu-i pasă că lovirea doare..

***
Noaptea se destramă către dimineaţă:
pe obrazul zilei creşte o roşeaţă;
Ochiul cosmic tace, se întinde peste,
îngrozit tresare de cumplita veste;
Suspendată clipa, minunea, ideea,
se uită de-acuma
către ziua’ treia!

Praştia

Standard
Stau cu praştia în mână gata să arunc cu etichete,
ştampile îmbibate în roşu
cu care cu o sete pe care apa nu o poate stâmpăra
să marchez existenţa lipsurilor;
cu o acurateţe lipsită de eroare să evidenţiez erorile.
 
N-am auzit, nu cunosc, nu ştiu
povestea, întâmplarea bătrânilor acelora
cărora mustrările de cuget le-au dezlegat ura din degete şi
le-au dezlegat pietrele cu care vroiau să arunce,
de le-au rămas paştiile goale.
 
Mi-e necunoscută discuţia celor doi datornici,
după ce unul din ei a fost scos din faţa loviturilor de praştie
din partea stăpânului;
Ziceau martorii ca avea totuşi o traistă plină de praştii
şi că nu s-a sfiit să le folosească… în fine…
Ce mă interesează pe mine poveştile altora !?
Îmi iubesc praştia !
E una dintre moştenirile tatei…
 
Mă deranjează totuşi lipsa de originalitate a altora,
copiind iubirea şi moştenirea mea.
 
Stau cu praştia în mână gata să arunc etichete, ştampile îmbibate în roşu…
cu spatele lipit de oglinda spartă de mine,
de una din pietrele mele;
prea-mi arăta vânătăile roşii sub etichete
şi-mi dezlega degetele de praştie.

varful degetului întins

Standard

200436881-001.jpg„Un deget arată spre tine şi trei arată spre El;

în trinitatea Lui neînţeleasă, unul pentru fiecare din Ei!”

Afişuri lipite cu aracet împotriva Celui ce este

ca stalpii sub soare: continuu şi drept.

Un semn mare de întrebare a rămas suspendat

de tăcere…

– Cine va merge pentru Noi?

„Mă duc Eu” ai zis, „să-mi lipesc cu aracetul ruginit al cuielor

palmele de stalpul acuzării plin se afişe.

Mă duc Eu pentru Noi! Pană în varful degetului întins către Mine

să plang degetele ce-s întinse-napoi!”

spălare şi creier

Standard

ei zic că-i rău ce facem. eu că avem nevoie !

peste apele stătute şi tulburi să curgă zilnic izvoarele Tale, să miroasă tot mai mult vindecare aşa cum muribunda iarnă miroase-a primăvară.

creierul e mai mult inimă decat inima

zilnic plus duminică de duminică ei zic că-i spălare de creier

iar eu că au dreptate!