Arhive pe categorii: primavara

timiditate?

Standard
mugure ce eşti…
început de floare
 
 

…dialogul nostru ‘i un cal

Standard
mă tem c-o să sar calul…
dar mă tem şi că temerea
nu-i întemeiată
eu sunt mic de statură
mă tem că n-o să-l sar…
 
mă tem mai mult de teamă

4155445_284854_horse1

regele foc al cunoaşterii

Standard
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi
fără trebuie
ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul
ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă
dorul de-a arde de-a lungul munţilor
sacrii de-a lungul mormanelor de minute
clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm
viaţa
te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii
în joacă…
 
s-a picurat în tine focul de apă
cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu
şi straniu
ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice
din erele unei memorii ce nu-mi aparţine
decât prin dăruire
şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil
ultimul leagăn al scânteii
înainte de consumare
să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe
ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise
– imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –
 
păr de foc cu crengile mâinilor prin el
cu pere inelare împodobire
să fie furate cândva de dincolo de gard
doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan
cu fitilul faptei şi la lumina
strălucirii ei să ardă povestea
prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu
prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt
prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe
lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine
prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează
de cunoaşterea rece
 

love letter…

Standard
şi dintr-o dată apare o fisură
apare dreapta în dreapta celei stângi
creşte în capătul cuvintelor o gură
creşte într-una una în două linii lungi
 
dintr-o dată ne-viaţa venită
e văpaie aprinsă în oaspeţi ad-hoc
trezită adormire ce gându-l îndoaie
punând viitor în prezent boloboc
 
bruscă şi ruptă vorba aceasta
curge ca norul în litera lui
se-ntinde prin noi neştiind unde crapă
ca raza din soare ca mama în pui
 
şi dintr-o dată cuvântul dispare
din amintirea rostirilor lui
fisura tot creşte mai mare mai mare
dispărută e gura şi stânga şi dreapta
şi linia întreruptă
conturul haihui…
 
SANYO DIGITAL CAMERA
 

molipsire

Standard
se ia o inimă neîmblânzită:
se ia cu mâna stângă
se trece dintr-o mână în alta
până creşte în ea soarele
în palme se ia
până o pătrund amprente
adânci
mici doar din cauza depărtării
se ia în râs cum se prinde o veselie în braţe
cum se întind în privirile dimineţii
gânduri curate prinse-n cârlige
se ia o inimă neîmblânzită
se ia…
 

(ne)îmblânzirea

Standard
se ia o inimă neîmblânzită
în care se văd încă bătăile
se aşază într-un trup de femeie
cum schimbi lanternei bateriile
sau măcar aia una uzată
terminată de consumare
 
apoi se tachinează uşor
pulsul cu minusul
până curg prin vene liane
aleargă în priviri feline
până se-aşează şi domină-n ea sentimentul
şi-acel ceva neîmblânzit
îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea
 
se ia aripa stângă şi i se aşează la loc
potrivită în vechile găuri
iar aripei drepte i se ajustează
zborul dezacordat de trecerile bruşte
prin grotele gândului
 
se deschid apoi porii – toţi porii
pleoapele – toate pleoapele – sufletul
braţele, gurile, ochii, posibilităţile
şi oportunităţile ţinute închise
şi i se ascultă – pe tăcute
(ne)îmblânzirea

wild-heart-lupen-grainne

…nu mă trezi la viaţă

Standard
în aburul oglinzii am văzut tot
ce-i lipsea…aproape tot
ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea
aşezată peste oglinda clară a trezirii
 
nu, n-ar fi trebuit…
s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text
ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez
că firul de nisip ca pe-un copil abandonat
acolo şi-a lăsat un pas
sau nu ştiu ce picior e-n prag
exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn
 
lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –
dovadă că sunt treaz şi calc uşor
pe cioburi de simţiri mai vechi
în cerc să caut drumul înapoi
către un vis ce-i mort şi îngropat
dar care tot visează învieri
 
visez că dorm şi nu ştiu că visez
nici că sunt treaz sau adormit  sau viu
sau plec sau înainte merg sau înapoi
de ce?
visam că n-o să mă trezesc
şi-acum visez că o s-adorm
ca să nu ştiu să simt sau să visez
ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi
‘n-alt fel de vis
‘n-alt fel de zi
‘n-alt fel
 

mama mia… cu c viteză…

Standard

c rpd…au trecut 6 ani

e bine! 🙂 6 ani în care am trăit (tot felul, de toate…eee, nu chiar de toate…)

6 ani în care am fost perseverent… (doar în unele (domenii), desigur)

(am stabilit deja că paranteza mai mult complică decât explică) 🙂

Noroc cu ăştia de la WordPress că mi-au scris Happy Anniversary!

You registered on WordPress.com 6 years ago!

Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!

*(this time I`ll be the first to like this 🙂 )

şi câte hărţi verbale sunt pe jos, căzute brusc de-a dreptul de pe buze…

Standard
lucrurile ori curg ori nu curg…
dacă nu curg, ele ori pot fi făcute să curgă, ori nu…
dacă nu curg din prima
înseamnă că a doua sau a treia
sau unui mult alt număr 
îi vom zice „prima”
…şi tot aşa…
 
 

înzăpezitele noastre poteci

Standard
ce munţi de tăcere-ntre văile noastre
doar amintirile cărărui mai vibrează
semn că inima nu s-a oprit în loc
ci încă visează
 
venele bătute de umbletul ei
sângerează şi-acuma ecouri
ce duc în spate raniţe de idei
pe marginile prăpăstioase şi-adânci
ale neînţeleselor goluri
 
când vom sfărma atâta stâncă de piatră
cu timidele noastre ciocane?
aud vorba ta cum îmi bate la uşă
ca un cioc mult prea mic
într-o coajă prea mare
 
ce prăpăstii în sufletul nostru
ce piscuri himalaice de tânjire
triunghiulare umbre tatuate
le leagă-n cărărui de amintire
 
şi-arunc din valea mea lasou de vorbe
cu herghelia suflului grămadă
în prea îndepărtata ta câmpie
de dincolo de munţii cu zăpadă
 
de am lăsa toţi caii să alerge
cu ropotul de vorbe în copite
poate că drumeţiile-ar învinge
şi s-ar preface geru-n avalanşe
şi până-n văi s-ar tot topi
s-ar tot prelinge…
 

degetele rădăcini

Standard
mâna de pământ m-a prins de picior
(nu ştiu cum de-am călcat în groapa ei)
şi cum s-a umplut de mine s-a şi închis ca o pecete
peste un legământ pe care doar moartea
cu gura ei mare îl mai poate rupe
 
captiv în strângerea aceasta de mână
pipăi cu ochii florile şi grâul
copacii şi iarba de jur împrejur până
descopăr sub pleoapele lor cât ne asemănăm
cât de tare ne asemuim
 
cu ochiul acesta al degetelor apuc de picior cerul
fără ca el să ştie cum de-a călcat în mâna mea
îngropată adânc în călcâi
 
crescutele rădăcini ale degetelor
îi sorb în fiecare zi grâul nevăzut
ce mângâie vântul cu legănarea lor
şi-n a cărui hamac cele două mâini
de mamă şi tată mă veghează la fiecare căpătăi
al întâlnirii mele cu mine
 

pomul vieţii a ajuns cherestea

Standard
trup îmbrăcat cu alt trup
atunci când ceea ce este muritor în noi
va fi hrană şi înghiţitură vieţii
negreşit
dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca
după cum 270 de zile una după alta lucrează
la oasele sensibile la zgomotul muzicii
a tot ceea ce urmează să se nască
 
aşa hoinăreşte acum palatul meu
ce-aşteaptă să mă-mbrace
legat de cordonul ombilical al planurilor Tale
acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost
de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost
pe vremea când erai copil
şi făceai lego învăţând să construieşti lumi
să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când
în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când
peste trupul nostru de hârtie
decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie
 
pomul vieţii a ajuns cherestea
de-aia grădina nu mai e nici ea
heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini
ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură
luând cu zborul lor (când au plecat)
pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate
de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…
 
pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele
ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri
pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii
casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa
bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină
şi-ai făcut din el depozit de cherestea
ce-a dat în frunze de hârtie
cu rodul Cuvântului Tău printre ele
şi nu ţărâna ne-adună
ci lemnul unei profeţii
cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul
a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni
s-o spună
 

ah, primăvara asta

Standard
nu mai sunt ochi
li s-a tocit privirea
de-atâta umblet
e atâta-nghesuială între noi
că raza nu pătrunde
nemărginirea nu mai are loc
nici mugurii de primăvară nu mai sunt plini
ei dau aiurea-n floare ca laptele în foc
şi noi avem de toate pentru ei:
tăceri indiferenţi
însă nu ochi
 

aripa de Unu de Trei şi de Doi

Standard
o pată de soare îşi bate aripa în privirea întinsă a apei din baltă
de pe mal le admir dialogul risipa
iubirea lor lină şi caldă
*
prin paiele vechi ciuntite de vreme şi-a răsfirat degetele o mână de iarbă
apucă de piept anotimpul probleme
şi-l mănâncă cu iarba-i înaltă
*
doar banca tăcută cu umerii ţepeni ‘şi-adâncește-n crăpături nebunia
de zici că-i un creier ce tot mai gândește
şi crăpată-n urechi ‘ie solia
*
peste pata de soare aripă întinsă în leagănul vremii un gând se dă huţa
pluteşte-n milenii de lungi balansoare
şi se-ntoarce la locu-i fuguţa:
*
lovită în creştet fu ziua aceea
trei plusuri de lemn pe-un deal căpățână
trei ceasuri de pleoape închise au văzut lumina rătăcind ca nebună
cu spatele ‘ntors către Cel Negreşit
ce s-a adunat pe Sine cu noi:
în minusul nostru întins ca o baltă
să-şi scalde aripa de Unu de Trei şi de Doi
 
 
 

cântec de au-ri

Standard
ce rădăcină adâncă de spin sfredelește pământul inimii om
privirea aşteaptă mărul de pom şi floarea de crin…
*
din aşteptarea tăcută tulpină cresc frunzele ace ca degete-ntinse
te-nţeapă cu gândul că n-o poţi cuprinde
şi-i rece distanţa câmpiilor ninse… e rece distanţa de gheaţă
*
sunt spinul ce ‘nţeapă şi-n ziuă şi-n umbră
jumate ‘nafară jumate ‘nauntru
un cântec de au-uri mă poartă mă umblă
şi dau pământului  avutul meu tot avutul de lipsă şi umbră
*
am înmugurit cândva din blestemul înflăcărării heruvimului sabie
urmaş al urmaşilor albie de albie
de spin îmi e curgerea seacă tăioasă-n spirala de teacă
*
m-au împletit romanii-n rotunduri m-au prins
în cătuşe de cleşte ce strânge
în vârfuri au îndesat țâșnirea de sânge aia ce-a crescut înlocuirea
pe fruntea ce-ascunde întreagă gândirea
atunci în momentul lui „s-amplinit!” şi „ajunge!”
*
Ţi-ai împodobit fruntea cu mine…
– ce Rege al crinilor cu tăcute suspine mă poartă-n răbdare ca pe-o podoabă-
eu mă-nfig în gândirea ce iubind sângerează   
prind rădăcini până-n flori până-n viaţă
şi ‘nfloresc pământul cu dezgheaţă