mugure ce eşti… început de floare
aug.21
timiditate?
mugure ce eşti… început de floare
Arhive pe categorii: primavara
iun.2
…dialogul nostru ‘i un cal
mă tem c-o să sar calul… dar mă tem şi că temerea nu-i întemeiată eu sunt mic de statură mă tem că n-o să-l sar… mă tem mai mult de teamă
apr.16
regele foc al cunoaşterii
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă dorul de-a arde de-a lungul munţilor sacrii de-a lungul mormanelor de minute clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm viaţa te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii în joacă… s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu şi straniu ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice din erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruire şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteii înainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei – păr de foc cu crengile mâinilor prin el cu pere inelare împodobire să fie furate cândva de dincolo de gard doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan cu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povestea prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
mart.27
love letter…
şi dintr-o dată apare o fisură apare dreapta în dreapta celei stângi creşte în capătul cuvintelor o gură creşte într-una una în două linii lungi dintr-o dată ne-viaţa venită e văpaie aprinsă în oaspeţi ad-hoc trezită adormire ce gându-l îndoaie punând viitor în prezent boloboc bruscă şi ruptă vorba aceasta curge ca norul în litera lui se-ntinde prin noi neştiind unde crapă ca raza din soare ca mama în pui şi dintr-o dată cuvântul dispare din amintirea rostirilor lui fisura tot creşte mai mare mai mare dispărută e gura şi stânga şi dreapta şi linia întreruptă conturul haihui…
mart.15
molipsire
se ia o inimă neîmblânzită: se ia cu mâna stângă se trece dintr-o mână în alta până creşte în ea soarele în palme se ia până o pătrund amprente adânci mici doar din cauza depărtării se ia în râs cum se prinde o veselie în braţe cum se întind în privirile dimineţii gânduri curate prinse-n cârlige se ia o inimă neîmblânzită se ia…
mart.11
(ne)îmblânzirea
se ia o inimă neîmblânzită în care se văd încă bătăile se aşază într-un trup de femeie cum schimbi lanternei bateriile sau măcar aia una uzată terminată de consumare apoi se tachinează uşor pulsul cu minusul până curg prin vene liane aleargă în priviri feline până se-aşează şi domină-n ea sentimentul şi-acel ceva neîmblânzit îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea se ia aripa stângă şi i se aşează la loc potrivită în vechile găuri iar aripei drepte i se ajustează zborul dezacordat de trecerile bruşte prin grotele gândului se deschid apoi porii – toţi porii pleoapele – toate pleoapele – sufletul braţele, gurile, ochii, posibilităţile şi oportunităţile ţinute închise şi i se ascultă – pe tăcute (ne)îmblânzirea
ian.29
…nu mă trezi la viaţă
în aburul oglinzii am văzut tot ce-i lipsea…aproape tot ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea aşezată peste oglinda clară a trezirii nu, n-ar fi trebuit… s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez că firul de nisip ca pe-un copil abandonat acolo şi-a lăsat un pas sau nu ştiu ce picior e-n prag exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc – dovadă că sunt treaz şi calc uşor pe cioburi de simţiri mai vechi în cerc să caut drumul înapoi către un vis ce-i mort şi îngropat dar care tot visează învieri visez că dorm şi nu ştiu că visez nici că sunt treaz sau adormit sau viu sau plec sau înainte merg sau înapoi de ce? visam că n-o să mă trezesc şi-acum visez că o s-adorm ca să nu ştiu să simt sau să visez ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi ‘n-alt fel de vis ‘n-alt fel de zi ‘n-alt fel…
nov.9
mama mia… cu c viteză…
c rpd…au trecut 6 ani
e bine! 🙂 6 ani în care am trăit (tot felul, de toate…eee, nu chiar de toate…)
6 ani în care am fost perseverent… (doar în unele (domenii), desigur)
(am stabilit deja că paranteza mai mult complică decât explică) 🙂
Noroc cu ăştia de la WordPress că mi-au scris Happy Anniversary!
You registered on WordPress.com 6 years ago!
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!
*(this time I`ll be the first to like this 🙂 )
oct.31
şi câte hărţi verbale sunt pe jos, căzute brusc de-a dreptul de pe buze…
lucrurile ori curg ori nu curg… dacă nu curg, ele ori pot fi făcute să curgă, ori nu… dacă nu curg din prima înseamnă că a doua sau a treia sau unui mult alt număr îi vom zice „prima” …şi tot aşa…
apr.21
înzăpezitele noastre poteci
ce munţi de tăcere-ntre văile noastre doar amintirile cărărui mai vibrează semn că inima nu s-a oprit în loc ci încă visează venele bătute de umbletul ei sângerează şi-acuma ecouri ce duc în spate raniţe de idei pe marginile prăpăstioase şi-adânci ale neînţeleselor goluri când vom sfărma atâta stâncă de piatră cu timidele noastre ciocane? aud vorba ta cum îmi bate la uşă ca un cioc mult prea mic într-o coajă prea mare ce prăpăstii în sufletul nostru ce piscuri himalaice de tânjire triunghiulare umbre tatuate le leagă-n cărărui de amintire şi-arunc din valea mea lasou de vorbe cu herghelia suflului grămadă în prea îndepărtata ta câmpie de dincolo de munţii cu zăpadă de am lăsa toţi caii să alerge cu ropotul de vorbe în copite poate că drumeţiile-ar învinge şi s-ar preface geru-n avalanşe şi până-n văi s-ar tot topi s-ar tot prelinge…
mart.22
degetele rădăcini
mâna de pământ m-a prins de picior (nu ştiu cum de-am călcat în groapa ei) şi cum s-a umplut de mine s-a şi închis ca o pecete peste un legământ pe care doar moartea cu gura ei mare îl mai poate rupe captiv în strângerea aceasta de mână pipăi cu ochii florile şi grâul copacii şi iarba de jur împrejur până descopăr sub pleoapele lor cât ne asemănăm cât de tare ne asemuim cu ochiul acesta al degetelor apuc de picior cerul fără ca el să ştie cum de-a călcat în mâna mea îngropată adânc în călcâi crescutele rădăcini ale degetelor îi sorb în fiecare zi grâul nevăzut ce mângâie vântul cu legănarea lor şi-n a cărui hamac cele două mâini de mamă şi tată mă veghează la fiecare căpătăi al întâlnirii mele cu mine
nov.13
pomul vieţii a ajuns cherestea
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţii negreşit dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca după cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muzicii a tot ceea ce urmează să se nască aşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbrace legat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost pe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când peste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cherestea de-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat) pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate… pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre ele şi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţii cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
apr.6
ah, primăvara asta
nu mai sunt ochi li s-a tocit privirea de-atâta umblet e atâta-nghesuială între noi că raza nu pătrunde nemărginirea nu mai are loc nici mugurii de primăvară nu mai sunt plini ei dau aiurea-n floare ca laptele în foc şi noi avem de toate pentru ei: tăceri indiferenţi însă nu ochi
apr.23
aripa de Unu de Trei şi de Doi
o pată de soare îşi bate aripa în privirea întinsă a apei din baltă de pe mal le admir dialogul risipa iubirea lor lină şi caldă * prin paiele vechi ciuntite de vreme şi-a răsfirat degetele o mână de iarbă apucă de piept anotimpul probleme şi-l mănâncă cu iarba-i înaltă * doar banca tăcută cu umerii ţepeni ‘şi-adâncește-n crăpături nebunia de zici că-i un creier ce tot mai gândește şi crăpată-n urechi ‘ie solia * peste pata de soare aripă întinsă în leagănul vremii un gând se dă huţa pluteşte-n milenii de lungi balansoare şi se-ntoarce la locu-i fuguţa: * lovită în creştet fu ziua aceea trei plusuri de lemn pe-un deal căpățână trei ceasuri de pleoape închise au văzut lumina rătăcind ca nebună cu spatele ‘ntors către Cel Negreşit ce s-a adunat pe Sine cu noi: în minusul nostru întins ca o baltă să-şi scalde aripa de Unu de Trei şi de Doi
apr.18
cântec de au-ri
ce rădăcină adâncă de spin sfredelește pământul inimii om privirea aşteaptă mărul de pom şi floarea de crin… * din aşteptarea tăcută tulpină cresc frunzele ace ca degete-ntinse te-nţeapă cu gândul că n-o poţi cuprinde şi-i rece distanţa câmpiilor ninse… e rece distanţa de gheaţă * sunt spinul ce ‘nţeapă şi-n ziuă şi-n umbră jumate ‘nafară jumate ‘nauntru un cântec de au-uri mă poartă mă umblă şi dau pământului avutul meu tot avutul de lipsă şi umbră * am înmugurit cândva din blestemul înflăcărării heruvimului sabie urmaş al urmaşilor albie de albie de spin îmi e curgerea seacă tăioasă-n spirala de teacă * m-au împletit romanii-n rotunduri m-au prins în cătuşe de cleşte ce strânge în vârfuri au îndesat țâșnirea de sânge aia ce-a crescut înlocuirea pe fruntea ce-ascunde întreagă gândirea atunci în momentul lui „s-amplinit!” şi „ajunge!” * Ţi-ai împodobit fruntea cu mine… – ce Rege al crinilor cu tăcute suspine mă poartă-n răbdare ca pe-o podoabă- eu mă-nfig în gândirea ce iubind sângerează prind rădăcini până-n flori până-n viaţă şi ‘nfloresc pământul cu dezgheaţă
călătorru' 