Daniel Marian: Cer variabil, vreme perfectă pentru plaja întâmplărilor de la cotidian la etern – sau, despre „Garderoba de aripi”

Standard

Ce bucurie astfel de texte! 🙂 Mulțumesc poetului și criticului literar, Daniel Marian, pentru cadoul timpul pe care mi l-a făcut prin lecturarea Garderobei și pentru zborul creionat al următoarelor impresii:

„Cer variabil, vreme perfectă pentru plaja întâmplărilor de la cotidian la etern 

(Ruben Bucoiu – „garderoba de aripi”, Ed. Universitară, 2021)

Luăm lecţia şi instrumentele de zbor, pentru ca apoi să luăm zborul. O singură aripă de-am avea şi tot merită încercată experienţa aproape ca fărădelege. Ne aflăm în pragul şi în întâmpinarea aerului tare care riscă să ne inunde fir cu fir biblioteca de memorie până când ea însăşi va deveni tot zbor.

Ruben Bucoiu vine pregătit pentru o reală expertiză, cu întreaga sa substanţă şi rezonanţă întâlnindu-se în „garderoba de aripi”. O carte despre ce se petrece, petrecere şi petrecanie. Lirismul în formă acidă, de mult depăşind faza bazică, acesta fiind locul unde fierb stră-înţelesurile ca la Cazanele Dunării.

Privilegiul poetului, acela de a-şi ţese după bunul plac timpul şi mai mult, foamea de timp. Iar momentele ilustre sunt la rândul lor prinse ca într-o pânză de paianjen a prea-doririlor fiinţei de ieri, alăltăieri, mâine, poimâne, unele chiar dintotdeauna pentru veşnicie… „am prins trecerea dintre milenii/ ca pe-o pasăre în colivie/ am prins sfârşitul lumii// am prins în cele din urmă/ până şi gluma aia, poanta aia/ despre care toţi au zis/ că n-am prins-o// am prins şi revoluţia din ’89/ cu televizorul deschis am prins-o/ exact în dimineaţa copilăriei/ acolo în intersecţia de 11// am prins mai multe decât/ mâinile mele – ţin minte –/ când am scos telefonul mobil din cutie/ l-am prins zdravăn cu emoţia/ capcană pentru conversaţii nevăzute// am prins la Milano şi ceremonia/ aruncării lui/ la muzeul lui Da Vinci/ ca pe oase de câine/ ca pe boabe la păsările plecate/ ale trecutului// am prins chiar şi-o fată de mână/ am prins-o zâmbind deşi se furişase/ după nişte pretinse vorbe// am prins peştele fantomatic al hobiului/ şi-am prins toate crăpările de ziuă/ în propria colecție// sub luminile colindate de maşini/ ale crăciunului constat că-n/ fiece colţ de lume/ e câte un Milano…” (pe-trecerea dintre…).

Iată cum ne putem trezi apocaliptic după ce ne culcarăm cuminţi, într-un cost fără de rost, cu ambient de nu şi nu… „mi-e mintea blocată/ s-au cuplat nişte gânduri aiurea/ de la flirt/ de la vreme/ şi nu ştiu pe unde-am lăsat/ butonul ăla mic/ de reset// azi nu se mai repară totul cu sârmă/ în ce s-o fi putut bloca/ precum hârtiile de la imprimantă/ numai zig-zaguri/ numai tonner întins/ petele unor limbi neînţelese/ ca nişte calcule cu virgulă/ ca nişte erori fără/ vreo cauză cunoscută// s-a blocat ca atunci/ când te rătăceşti/ şi nu mai poţi merge înainte/ dacă-i un înainte fals/ dacă te minte// te opreşti/ te blochezi ca şi cum asta/ e cea mai bună variantă/ şi-ţi laşi doar privirea să caute/ un punct de sprijin/ o amintire// ştii cum e atunci când/ se blochează roţile trenului/ dacă eşti afară/ te prinzi de ureche/ dacă eşti înăuntru/ te prinzi de bară/ blocarea lor nu te ţine pe loc/ te-mbruschează// mi s-a blocat mintea/ într-un cerc/ ca o pisică/ ce-şi fugăreşte/propria coadă” (lipsa lecturii).

Poezia fiind intersecţia atât de dorită dar şi bântuită, care strânge carafele setoşilor drumurilor, îmblânzind clipa după ce-o agită bine, o spumegă ca pe şampanie, şi de aici „(ne)îmblânzirea)”: „se ia o inimă neîmblânzită/ în care se văd încă bătăile/ se aşază într-un trup de femeie/ cum schimbi lanternei bateriile/ sau măcar aia una uzată/terminată de consumare// apoi se tachinează uşor/ plusul ciu minusul/ până curg prin vene liane/ aleargă în priviri liane/ până se-aşează şi domină-n ea sentimentul/ şi-acel ceva neîmblânzit/ îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea// se ia aripa stângă şi i se aşază la loc/ potrivită în vechile găuri/ iar aripei drepte i se ajustează/ zborul dezacordat de trecerile bruşte/ prin grotele gândului// se deschid apoi porii – toţi porii/ pleoapele – toate pleoapele – sufletul/ braţele, gurile, ochii, posibilităţile/ şi oportunităţile ţinute închise/ şi i se ascultă – pe tăcute/ (ne)îmblânzirea”.

Conchidem cum „garderoba de aripi” ar fi un arsenal al înfigerii înţelesului acolo unde trebuie, cu precădere în spaţiile înguste dintre stânga şi dreapta, în care se simte nevoia de mijloc.

Ca o respirare care să facă cât un corolar: cunosc nişte poeţi vii la Hunedoara: Ioan Evu, Liviu Ofileanu, Ruben Bucoiu, doar ei pentru că alţii s-au dus în diferite lumi. Să ne trăiască!” – Daniel Marian

https://www.editurauniversitara.ro/timp-liber/garderoba-de-aripi.html

Despre rubenbucoiu

Salut :) Bine ai venit pe blogul meu. Într-o toamnă, cu 2 zile înainte de începerea școlii, atunci a început totul... ba chiar mai repede de acel septembrie. După ce am învățat să merg am perseverat în fiecare anotimp... eu, călătorru (Ruben Bucoiu)

2 răspunsuri »

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.