libertatea de a cumpăra eșarfe..

Standard

Uneori e ca atunci când nu știi încotro – asta pentru că nu știi încotro. Ca atunci când stam în fața unui perete plin cu zeci de eșarfe, într-un magazin din Danemarca, cu gând să aleg două dintre ele, și nu eram hotărât pe care s-o cumpăr. Dintr-o dată m-a luminat gândul busolă – iau două la întâmplare, că oricum nu știu ele, mamele destinatare, câte eșarfe sunt aici, și nici eu nu le știu culorile din dulap ca să mă prind dacă au, sau nu, cu ce să le asorteze.

Așa că după graba gândului, graba înfăptuirii. Așa-i uneori când nu știi încotro. Totuși, printre opțiuni nu o avem și pe aceea a nealegerii – așa că orice nealegere, orice amânare de a alege, este alegerea pe care o facem. Se pare că cu cât conștientizăm mai mult imposibilitățile în care suntem cu-prinși, cu atât e mai bine de noi, în sensul că nu ne mai tot împotrivim, și nu strângem și mai tare nodul, prin zbatere. Imposibilitatea ne-alegerii este la fel ca inexistența libertății. Sună enervant de frustrant, însă cu cât o acceptăm mai curând ca o coordonată a vieții asupra căreia nu avem nici măcar un pic de control, cu atât înseamnă că ne consumăm energiile emoțional-creatoare cu alte strădanii.

Parte esențială a vieții e moartea. Ah, și ce ne mai omoară unele lucruri, unele clipe, unele alegeri.  Etapă strategică, treaptă pe care se sprijină. În lupta aceasta nu este izbăvire, și răutatea nu poate scăpa pe cei răi – după cum constata ochiul înțelept al lui Solomon, cu ceva mii de ani în urmă.

Imposibilități ale nealegerii sunt și cele cinci ingrediente esențiale ale vieții, asupra cărora avem puțină putere nuanțată, adică alegem din sertar, dar nu putem desființa sertarul. Ne-am trezit într-o zi țipând în lume, și am luat o palmă de la doctor fără să-i fi făcut altceva în afara faptului că i-am agitat noaptea în care chiar el era de gardă. Ne-am trezit în brațele unei femei pe care n-am ales-o, și care de regulă ne rămâne cea mai apropiată ființă – prima relație de iubire, cea mai intimă și mai organică din câte există. Dar controlul nostru asupra alegerilor acestora se apropie de zero. Și nici neamul nu ni l-am ales, și nici țara – și de aleg părinții să se mute în alta – e o alegere pe care ne-o fac ei cadou, și asupra căreia nu prea avem multe de zis. Nici limba maternă nu ne-o alegem, crescând în marsupiul acesta al dependențelor, până reușim și noi să facem pișu din picioare, și întrezărim prin gardul limitărilor ograda vecină a independenței, și cu ajutorul scărilor de carte reușim până la urmă să vedem și a treia ogradă, câmpia mănoasă a interdependețelor.

Și nici credințele nu ni le alegem, decât mult mai târziu și cu multă trudă, eventual datorită vreunui cataclism relațional sau filozofic, a unei rătăciri care ne remodelează geografia interioară. Și nici valorile nu ne aparțin decât prin împrumutare. A, da, da, desigur că ne răzvrătim în multitudinea de adolescențe ce ne caracterizează (indiferent de vârstă), și tot întoarcem moneda aceasta a valorilor până facem zar din ea; dar cel mult, facem puțin diferit buclele literelor, și le reașezăm scrierea pe multiplele fațete ale zarului, crezând că reașezarea aceasta de care ne dovedim a fi în stare, este mai bună decât cea de dinainte.

Și de cele mai multe ori nici comportamentul nu ni-l alegem, decât bruscați de oglinda verbală a câte unui prieten, a unui frate sau a unei sore: Tu nu te uiți la tine? Mai uite-te și tu în oglindă, să vezi cum faci, cum te strâmbi, cum arăți, cum te porți, cât de caragios de prinde …și uneori chiar urmăm sfatul și ne facem câte o introspecție, câte o autocritică, ne dăm câte un autojaps. Dar de cele mai multe ori re-acționăm, la cheremul contextului situațional în care am ajuns să ne aflăm, și alegem ce ni se așterne în față ca alegere, câteva opțiuni limitate, și nu galopul libertății de alegere.

De consecințe nu mai zic nimic, că alea chiar ne îngrozesc uneori. Vin la pachet cu alegerile, dar stau pitite o vreme, nevăzute și tăcute. Apoi brusc ne râd sub nas: Ce-ai făcut mă nene, mă? Ai uitat că e și noroi când plouă, că e și fum când arde. Etcetera..

Și-atunci nu ne rămâne decât refugiul poeziei. Unii o urmăresc cu ochii în turcește, episod după episod, zbatere second hand a unei poezii ce nu-și găsește o altă formă. Alții o fluieră în tribune cu șireturile ghetelor. Unii o înghesuie în aparatul foto. Mulți o caută în muncă asiduă, fără să le pese să știe că mortarul dintre perete și gresie este și el o parte de vorbire, și măsurătoarea împărțită la numărul de trepte este o frumoasă matematică poetică.

Măcar aici pe tărâmul acesta avem și noi iluzia unei libertăți mai libere, mai generoase, care nu ne tot îngrădește și nu ne tot oglindește deodată cu îngrădirile. Faptul că de multe ori nici măcar nu conștientizăm îngrădirile astea, alegerile astea date, făcute nouă cadou printr-o formă subtilă de impunere, dă pe față tocmai o altă limitare de care avem parte, îngrădirea noastră mentală, îngustimea ochilor noștri la care falimentăm să adăugăm alți ochi, spre lărgirea perspectivei, a perspectivelor. Dar de vreme ce nu conștientizăm chestile astea, ele nici nu ne deranjează.

Că lucrurile pe lume – pe lumea asta – sunt cel puțin bivalente (se știe). Și chestile care ne deranjează ne pot fi extrem de benefice, precum oprierea, atunci când ne freacă pantoful. Durerea, când ne crește rana. Dorul, când lipsește ceea ce altădată era o prezență enervantă.

Și pe oricare dintre drumuri am apuca-o uneori tot acolo ajungem datorită rotunzimii modului nostru de a parcurge timpuri și etape. Circuitul apei în natură are de a face cu elementele chimice, dar în oglinda acestor ape se oglindesc și alte elemente, spirala vieții sfredelește galaxiile necunoscute ale timpurilor, purtându-ne odată cu sfredelirea, așa cum de altfel face cu noi întreaga planetă (interioară).

Se merită uneori să te așezi pe marginea lunii, ca băiatul ăla cu undița de pe logoul filmelor făcute de DreamWork, și să (ți) privești lumea de departe cu tot cu ghemul de drumui bătute de așa zis inevitabilele noastre alegeri. Așa cum îmi înregistrez pedalarea cu Strava, ca la urmă să văd harta de sus de pe balconul ochilor, spre în jos, în râul albastru al desenului. Se merită!    

1 OSyoWVc2o5Emx_cAWPe0Zg

Despre rubenbucoiu

Salut :) Bine ai venit pe blogul meu. Intr-o toamna, cu 2 zile inainte de inceperea scolii, atunci a inceput totul... ba chiar mai repede de acel septembrie. Dupa ce am invatat sa merg am perseverat in fiecare anotimp...eu, calatorru (Ruben Bucoiu)

10 răspunsuri »

  1. 1. Frate Bucoiu am multe de comentat in pagina ta din 21 mai 2018, pe unde ai trasat esarfele astea rusesti si sper ca nu te superi chiar daca e 2019
    Cum ar fi bine sa fie alegerile? Libere sau conditionate? Iar daca sunt conditionate trebe ca exista o explicatie, alfel nu mere in orice logica ar fi, ca universul n-are cum sa fie decat logic 🙂 cu toata descinderea aferenta de silogisme din chestiunea asta
    Ti se pare logic sa mori dupa ce toata viata n-ai facut decat sa inveti? Si asa toba de -carte- unde crezi tu ca pleci? Conform bine cunoscutei teorii a unui chimist decapitat (cum poate sa mai gandeasca si omul, omul in general, … atat de .imediat!) – in natura nimic nu se pierde, nimic nu se castiga dar totul se transforma – asa se intampla , natural, si cu omul. Din tot ce s-a demonstrat pana acum, totul este intr-o permanenta evolutie, si omul. Numai ca transformarea lui are loc in zone unde nu-l mai poate ajuta memoria, ciclurile vietii fizice, fiindca sunt niste cicluri de evolutii (nastere, evolutie, moarte si apoi iar nastere, evolutie, moarte, si tot asa, pe alta treapta insa de fiecare data, ca electronul, superioara evident). Si e bine ca este asa, ca s-o poata lua de la capat prin teste noi, fiindca daca si-ar aduce aminte, n-ar mai gresi, ar lua-o numai pe drumurile sigure pe care le cunoaste si care i-au adus succes. Ori el trebuie sa cuprinda tot (creier/constiinta 100% si nu cel mult 10) si-atunci, in forurile superioare lui, pe care le poti numi cum doresti, fotoni sunt toti pana la urma, sunt niste forte de precizie matematica care nu-l mai pot aseza unde a fost, ci unde ii este locul, noul loc, pe care l-a castigat sau l-a pierdut dupa caz si este inscris in alt ciclu de evolutie. Ori plasarea omului in anumite conditionari nu sunt decat cele date de evolutia lui anterioara. De-aceea este uimit de stereotipurile percepute (repetate capete in acelasi tip de „zid”) pe care insa tocmai ca NU trebuie sa le ocoleasca ci sa le descifreze fenotipul ca sa nu se mai repete. Abia pe urma poate merge inainte, si-i vor merge de la sine pasii si fara directie, pentru ca a trecut testul, testul pe care si l-a propus anterior actualei evoutii si pe care, trebuia sa-l uite, pentru ca anterior nu-l invatase si la capitolul respectiv trebuia repetata clasa.

  2. 2. Din respect atat pentru tine cat si pentru mine, punctul 2 o sa ti-l transmit pe blogul meu, unde iti voi darui si un videoclip pentru ca ai avut rabdare sa citesti pana aici.

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.