Alegerea facultativă a ne-facultății

Standard

Croșetez o recuperare de secvențe trecute. Le cos una de alta după cum mi le aduc aminte. Mi le aduc aminte secvențial, pe sărite și într-o mică măsură. Pânza se supune culorii aței, împunsătură cu împunsătură. Nimeni nu știe exact cum a fost viața mea. Nici măcar eu. Poate că ar trebui să întreb câte un ochi care m-a surprins, să-mi zică cum mă vedeam fără de partea mea lăuntrică. Doar vorbele mele. Doar zâmbetul meu cu dinte strâmb, zâmbetul meu strâmb și el din cauza asta. Tăcerile sau strâmbăturile mele. Mi-ar putea povesti despre mine mama, desigur. Bănuiesc că ea mă știe cel mai bine. Tata, apoi. Am petrecut cu el multe ore muncind înpreună în tot felul de construcții construibile. Surorile mele mi-ar putea spune cum eram. Prietenii de pe stradă, cei de la biserică, vecinii.

Am pus gresie cu tata în sufrageria unei honii de case, într-unul din cartierele Brașovului. Avea undeva peste 50 de metrii pătrați. Am terminat-o de luni până vineri dup-amiaza, cu plintă cu tot, cu rosturi. Eu tăiam și el punea în urmă. Știu că i-ar fi plăcut să îi continui meșteșugul. Și mie mi-a plcăut să merg cu el, să mă ia cu el, că am fost mereu curios și mi-a plăcut nu doar să fac lucruri noi, dar și să învăț cum se fac. De era un pic mai multă și mai bună comunicarea dintre noi poate m-aș fi făcut arhitect. Mi-a plăcut în liceu desenul tehnic. Aveam senzația că eram bun fără să fac efort, fără să mă străduiesc. Reușeam să văd secțiunea transversală a burghiului pe care îl aveam de desenat. Reușeam fără să mă chinui să-i văd partea care nu se vedea și să o creionez pe hârtie. Un pic de simț artistic, un pic de sâmânță de simț artistic am tot adunat în mine de-a lungul anilor.

Dar n-a fost să fie. Am ales ne-facultatea, și apoi altă facultate. N-a avut cine să mă îndrume spre talentele ce mocneau în mine la vârsta aia, sau poate n-am avut eu ureche de auzi, ca să le valorific în ani ca job permanent. Nu-i regret. Poate că variantele – așa nu – mi-au deschis de fapt ochii spre variantele – așa da.

Așa-i când începi să scrii despre trecut și constați că prezentul și-a căpătat oarecum forma după înghiontelile lui, după cum sapă apa râului albia în care curge, dar curge în albia ce și-a săpat-o. E drept că tot lucrează la ea, și-o tot modifică.

Mi-a sărit din piatra polizorului o boabă de nisip, într-o zi la liceu, în săptămâna de practică. A trebui să șlefuiesc un ciocan, sau să ascut o freză – chestii la care nu prea m-am priceput niciodată, pe care nu le-am făcut cu plăcere. După știința mea ar fi trebuit să port ochelari, ori ochelarii mei de vedere, ori alți ochelari de protecție. Cert e că nu știu exact cum, prin ce salturi ondulate a reușit respectiva boabă de nisip să se înfigă cu putere în ochiul meu stâng, că nu a vrut nici în ruputul capului să iasă afară. Degeaba am încercat cu colțul batistei, cu clătirea ochiului sub apă, sau alte incantanții tămăduitoare. A trebuit să mă duc la spital, acolo pe strada Lungă, să mă așeze doctorița aia tânără pe scaun și să zgârie sticla ochiului meu cu o scula ascuțită, un ac cu care a urnit de la locul ei rămășița de munte pusă piedică în calea vederii. Știu de ce n-am uitat episodul ăsta. Nu, nu din cauza durerii, că nu mă durea. Era mai mult o jenă a îngrijorării, că dacă pățesc ceva mai grav, dacă tot crește peste pojghița aia de lichid transparent în apărarea de care e ochiul în stare, singur singurel, fără ajutor din afară.

Dar nu, nu din cauzele astea țin minte ce mai țin minte, ci din cauză că doctorița aia, asistenta aia, sau ce-o fi fost, mi-a lăudat cu zâmbet frumusețea ochilor. Pe urmă am prins curaj. Că atunci când m-am dus la Agenția CFR ca să-mi fac abonament de tren – făceam naveta de la Jmer la Șov – și mi-a lăudat tanti aia numele, eu cu lecția gata învățată am zîmbit și am spus, – păi, pe măsură, nu? Ea a zâmbit, a încuvințat, i-a povestit și colegei ei ce a zis ea și ce am zis eu, am zâmbit și eu, am zâmbit toți și ne-am văzut de drumuri. Eu de taram-taram-ul trenurilor mele, ele de scârțâitul pixurilor lor pe cartoanele abonamentelor.

Mai țin minte în liceu cum mă chinuia colegu de bancă, să-i zicem Tase. Eu nu mă prindeam cu el. Nu din înțelepciune, nu, ci din frică și slăbiciune. Că era mai puternic decât mine, că mi-era teamă de o presupusă umilire, că nu-i făceam față. Da când nu era atent îi luam mâna și japs cu ea de bancă, așa cu lașitate, pe furiș. Oricum, țin mine că eram mulțumit, ămi ajungea faptul că îmi luam oarecum revanșa.

N-am fost popular în liceu. Mă îmbrăcam aiurea cu haine lălâi. Cred că râdeau puțin de mine colegii mei, dar erau suficient de subtili să nu mă prind. Sau eram eu suficient de chior, naiv, prostuț. M-a chemat una într-o pauză, să mă întrebe ceva. Miss boboc – și m-am topit tot de chemarea ei, gheață de puștan sub soarele unui zâmbet feminin. . Nu știu ce-am zis, nu știu ce-a întrebat. Știu că m-am dus să văd de ce mă cheamă, mirat că mă cheamă. I-a plăcut la o roșcată de mine. Dar eu, momâie, n-am știut s-o plac înapoi. S-a prins repede și m-a abandonat repede. Nici măcar nu eram în stare să văd lucrurile astea atunci. Le-am văzut după câțiva ani, și-am zâmbit, așa cum fac acum, scriindu-le.

Am avut senzația că diriga nu m-a plăcut niciodată. În mod cert și pe considerente religioase. Acum știu să văd altfel dialogurile de atunci. Acum știu că judecățile și prejudecățile pe care le avem ne condiționează perspectivele și relaționarea. Și mediocritatea mea a contribuit, desigur. Și timiditatea, și fricile mele, și lipsa mea de la tot felul de întâlniri ale clasei. Am acum un elev care îmi aduce aminte de mine, și zâmbesc oarecum cu amărăciune.

-De ce n-a venit mama la ședință, Bucoiu?
-N-a putut, doamna dirigintă. Știți cum e, are multe de făcut pe acasă, și are și legături proaste cu naveta. Ba nu se potrivește autobuzul, ba nu se potrivește trenul. Și nu i-am spus de ședința cu părinții, că sunt corigent la mate, și numa se întristează dacă află. Rezolv eu cumva corigența.

Povestea asta, dialogul ăsta l-am purtat cu ea de mai multe ori, chiar dacă n-am mai rămas corigent la mate. Drept e că mama ajungea rar la ședințele cu părinții, iar eu des am fost mediocru la învățătură. Aveam eu scuzele mele nescuzabile. După ce că ajungeam târziu acasă, pe la patru jumate, mai aveam și de lucru pe acolo, cine avea vreme de carte, de citit și de făcut teme? Mă întreba mama dacă mi-am învățat pe a doua zi, dar rămânea așa cum ziceam eu, fără să verifice.

Ce mai contează. Până la urmă am terminat liceul, mi-am luat și BAC-ul, m-am și angajat, m-am dus și la facultate, și mi-am depășit mediocritatea. Facultatea a fost singura perioadă academică în care am învățat având motivații intrinseci, din alegeri benevole și personale. Prin anul doi mi-am zis așa, ori ăștia (colegii mei, veniți de pe la licee bune din Arad) îs mai deștepți decât mine, ori eu sunt mai putoare decât ei. Și m-am pus pe citit la vreme crescându-mi notele până la bursă. N-a fost prea lungă reușita mea, că în toamna de dinaintea începerii celui de-al treilea an ne-am dus în Anglia la cules de zmeură și căpșuni, să facem și noi un ban cinstit, să ușurez povara tatei de a mă ține în facultate. Am chiulit o lună de la facultă, și nu m-a mai primit la un examen, așa că am pierdut bursa pe care nu am mai reușit să o recuperez. Dar bucuria reușitei mi-a rămas.

 Cred că de-aș scrie așa din când în când aceleași lucruri le-aș scrie tot cu alte nuanțe. Așa făcea soră-mea mai mare când ne povestea și repovestea câteceva. Nu-i mai ieșea relatarea la fel cum o știam noi, și neștiind că contextul luminilor ei interioare s-a schimbat, și astfel și relatarea ei este puțin diferită, noi credeam că minte, sau le înflorește, așa că îmi aruncam cu cealaltă soră, să-i zicem Cri, câte o ocheadă cu semnificație și începeam să cântăm “…vine, vine primăvara”, reușind s-o supărăm pe povestitoare. Ea ne înjura oarecum și ne trimitea în papucii ei…și poza se rupe din nou.

Soru-mea mai mare mereu a fost rebelă între noi, și fiind cea mai mare, mereu și-o lua pe nedrept din pricina noastră. O certa tata din te miri ce tendințe, care acum ne fac cel mult să zâmbim – dar mereu se arată mulți viteji după luptă. Ba că se dădea cu nu știu ce spray 8×4, sau că se machia (finuț, desigur). După ce am mai crescut și am înțeles un pic diferența de fond și formă l-am confruntat pe tata când a certat-o și i-a zis să nu se mai penseze, să-și lase sprâncenele așa cum i le-a dat Șeful (apelativ pe care nu-l foloseam la vremea aia, e o achiziție mai recentă).

-De ce?, l-am întrebat. De ce să-și lase sprâncenele așa și să nu le mai penseze?
-Pentru că așa i le-a dat Dumnezeu, mi s-a răspuns.
-Păi tu de ce te-ai bărbierit de dimineață, atunci? De ce te tunzi din când în când? De ce nu te lași așa cum te-a lăsat Dumnezeu? Și argumentele deveneau preferențiale, nuanțate, așa cum se întâmplă de fapt în multe alte discuții ce se învîrt în jurul diferențelor de valoare, de preferință, de gusturi, sau din amestecul lor sub etichete.

Discuțiile teologice, sau cu tentă teologică au reprezentat mereu terenul de joacă serioasă al dialogului dintre mine și soră-mea cea mai apropiată de mine ca vârstă. Până către terminarea liceului am considerat-o prietenul meu cel mai bun. Asta o zic acum, că atunci dacă m-ai fi întrebat nu cred că aș fi identificat-o la fel. Dar acum știu, nu doar constat așa peste timp, știu că era prietenul meu cel mai bun, pentru că era o plăcere să povestim, să împărtășim, să ne contrăm, să întrebăm tot felul de variante și să ne răspundem cu tot felul de argumente. Purtam de multe ori discuții de interpretare a unor texte din Biblie, și ziceam cum văd eu, și zicea cum vedea ea. Căutam potriviri și ne ciocneam de nuanțele ce rămâneau neelucidate, ce rămâneau fără răspuns pe care să fi fost noi atunci capabili să-l articulăm.

Ce nu gândești clar nu exprimi clar. Știu acum. Dar atunci nu știam, însă o scoteam noi cumva la capăt cu încătușările ligvistice. De-a lungul anilor reminiscențe de genul acesta, luminos de fasciculare au dat naștere câte unei scriei poetice mai mult sau mai puțin valoroase.

De multe ori ne trezeam muncind în câmp, la porumb sau la sfeclă, doar noi doi. Eu cu ea, în așteptarea tatei care venea și el după ce termina ce avea de lucru. Acolo aveam vreme de povestit orice, de râs sau de dialog amestecat. Mâinile munceau în legea lor, iar mințile munceau și ele într-o altă lege, fără să se încurce unele pe altele, fără să se suprapună. Una din scrierile astea am considerat-o anul trecut ca fiind cea mai bună scriere a mea din 2017. Cine citește să judece singur:

https://calatorru.wordpress.com/2017/11/10/conventia-unui-timp-verbal/

pic

Despre rubenbucoiu

Salut :) Bine ai venit pe blogul meu. Într-o toamnă, cu 2 zile înainte de începerea școlii, atunci a început totul... ba chiar mai repede de acel septembrie. După ce am învățat să merg am perseverat în fiecare anotimp... eu, călătorru (Ruben Bucoiu)

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.