zorii ovalilor

Standard

Un sfert de pom se vede pe jumate de fereastră. Jumătatea din dreapta. Cuvintele curg aşa cum curge muzica. Cuvinte scrise de mult, copiate de mulţi. Citite de şi mai mulţi de-a lungul drumului. La un popas cineva a lăsat cartea pe-o scândură de lemn, drept bancă, iar eu după mulţi paşi şi multă alergare în multe direcţii, de multe ori mă întorc la aceeaşi bucată de scândură pentru a verifica încotro merg şi pentru a citi despre trecut şi despre viitor. În stânga sunt una lângă alta patru ferestre dreptunghiulare. Fiecare înrămează o bucăţică de lume în funcţie de unghiul din care privesc.

Făcea A.B o emisiune din care mai ţin minte doar titlul. „Spectacolul lumii” i-a zis el, şi lăsa ca acest spectacol să fie privit şi văzut prin fereastra televizorului în fiecare duminică după-amiaza, când oamenii stăteau cu ceaşca de cafea în mână, pe fotolii comode pentru a se detaşa de spectacolul în care sunt ei înşişi implicaţi, şi pentru a deveni spectatori. Detaşate nişte vrăbii se joacă prinsa prin pom pe raze de soare în toamnă. Toamna încă e-n pom. Se joacă şi ea un fel de joc cu vara, care în curând lihnită, ca după o lungă zi de joacă, o să adoarmă zgribulită şi udă printre frunzele de pe lângă trotuar. E un joc ciclic în care fiecare anotimp ştie cine o să câştige, şi totuşi fără plictiseală il joacă în fiecare an. De fiecare dată, cineva priveşte pe una din ferestre zâmbind. Soarele fuge şi el în jocul pe care-l joacă cu luna, şi apoi iară revine pentru a privi continuarea spectacolului în care el şi ea sunt şi spectatori şi actori deopotrivă.

Prin fereastra prin care se vede un sfert de pom galben, maro şi roşu, încărcat ici colo cu umbre, se mai văd alte patru ferestre, toate cu pleoape. Unele trase, pleoape albe, iar unele deschise acum pentru a fi închise mai încolo. Prin ochii lor, oamenii din spate văd acelaşi pom pe care-l văd şi eu, dar pentru ei arată altfel. Unii nici nu-l observă, alţii nu-i dau importanţă, unii din ei probabil că ascultă ciripitul de vrabie, fără să pună pe hârtie, şi fără să considere imaginea suficient de importantă pentru a îi face o schiţă, aşa cum încerc eu acuma. O să număr ferestrele blocului vecin, aşa de curiozitate şi pentru unicitatea faptului în sine. Probabil că doar arhitectul şi cel care a cumpărat ferestrele s-a mai ocupat de numărătoarea lor, fără să stea să se gândească că fiecare geam o să fie o poartă spre lume şi spre spectacolul ei, pentru cei care o să locuiască după.

Ce fereastră e memoria. Unele bucăţele au lodurile trase pentru totdeauna, şi vrei să te întorci pentru a mai privi o dată, o secvenţă din propriul spectacol şi nu reuşeşti nicicum. Alte ori fără să vrei, chiar împotriva voinţei tale, unele dintre aceste ferestre se deschid singure şi te obligă să reparcurgi trăirile de atunci, sub impulsul trăirilor de acum. O contopire între ieri şi azi, controlabilă doar parţial şi doar parţial conştient.

Te chinui să priveşti spectacolul prin gaura ce o ai la gard, şi cu un singur ochi, pentru că nu e loc şi de celălalt, reuşeşti să prinzi doar un segment. Nu vezi nici mai mult nici mai puţin, decât atât cât dă în calculul lungimii şi lărgimii găurii, ce pentru momentul acela îţi devine fereastră şi-ţi oferă doar atât cât are de oferit. Nu ai ce-i reproşa, nu merită să te superi pe ea, ci doar să primeşti cu bucurie cadoul ei. Cu zâmbetul pe buze, Dumnezeu stă în marginea lui de balcon şi cuprinde cu privirea lui mult mai mult din spectacolul pe care eu îl văd doar pe bucăţele, şi pe care El îl vede dintr-o privire. Aşa se joacă El de-a trecutul şi viitorul, lăsându-ne pe noi să ne chinuim cu prezentul şi cu găurile noastre de gard, crengile lipsă din copacul ce a devenit scândură pentru a-şi schimba din nou menirea şi rolul.

Oamenii observă şi cântă, apoi unora li se pare mai potrivit să recite, altora să citească cu intonaţia potrivită, în stilul propriei lor interpretări, iar altora fără intonaţia potrivită schimbând în felul acesta interpretarea, dând alt glas aceluiaşi lucru, aceleaşi găuri de gard. Unii citesc în gând în după-amiezele lor libere, iar alţii ca mine, scriu despre ce cred ei că fac alţii. Gaura de gard e rotundă chiar dacă rotundul nu e perfect. Nici ochiul care priveşte nu e perfect, nici imaginea ce se vede nu e perfectă. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare. Ochiul nu se mai satură privind, iar urechea nu se mai satură auzind. Ce-a fost va mai fi, şi ce este a mai fost. Aceeaşi gaură de gard, în altă şi mereu altă scândură, de jur împrejurul lumii, în acelaşi şi mereu alt spectacol rotund pentru a se potrivi, mai mult sau mai puţin, cu rotundul găurii prin care rotundul ochiului se-nvârte. Am ameţit. Tu, nu?

Ştii ce fac eu? Zâmbesc!
Nu mă uit la ceas, pentru că dacă o fac, nu pot să nu observ rotundul lui şi atunci ameţesc din nou, şi cad spiralat…

Pomul ninge galben – vine iarna! Soarele ninge galben – vine noaptea! Luna ninge galben – vin zorii!

 

https://calatorru.wordpress.com/fereastra-foile-si-viatza/

About rubenbucoiu

Salut :) Bine ai venit pe blogul meu. Intr-o toamna, cu 2 zile inainte de inceperea scolii, atunci a inceput totul... ba chiar mai repede de acel septembrie. Dupa ce am invatat sa merg am perseverat in fiecare anotimp...eu, calatorru (Ruben Bucoiu)

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s