frunze de lună

călătorru'

le sângerează pletele la frunze şi cade coama lor rătăcitoare

le suflă viaţa-n roiuri trecătoare iar jarul li-l aprinde şi li-l frânge

degeaba crengile cu mâna goală se-ntind aiurea vrând să le adune

că truda lor zadarnică apune-n ciripituri pe-o coardă de chitară

oprită-n loc stă luna să asculte mereu un cântec nou deloc tomnatic

pierdută printre crengi îşi sprijineşte de lume gândul lung şi singuratic

zici că-i orbită de melancolie – se regăseşte-n fiecare pată

se-ntinde prin grădini şi le dă roată – de toamna ei vai nimenea nu ştie

pe ochi mi se opreşte câte-o frunză ce s-a desprins de lună ca de-o cracă

ea-n căutarea lor ca o nebună până în suflet intră şi s-adapă

Vezi articolul original