…cine mai numără câte sunt?

Standard

Abandonul literar de care încerc să mă las cuprins, de care încerc să mă las aprins e o mare provocare căreia nu (i)am mai fost supus până acum. Să mă las dus de val, să las deriva să mă cuprindă, înseamnă să cedez altcuiva decât mie frâiele direcţiei şi ale navigării. Poate fi periculos de aventuros, şi poate că îmi va plăcea. Poate că sigur va fi o experienţă unică, de care ştiu sigur că nu am mai avut parte, aşa că îmi zic că merită să mă culc pe-o ureche, ca să aud ritmul derivei. Scriam mai demult că dacă mergem ajungem undeva. Mai mult ca sigur că ajungem chiar şi când nu ştim unde mergem, chiar şi când nu ne dorim să ajungem unde vom ajunge, chiar când am prefera ca destinaţia să fie alta, însă dacă mergem, cu siguranţă ajungem undeva, tot aşa de sigur după cum ni s-a zis că dacă vom cere vom căpăta, daca vom căuta vom găsi, iar dacă vom bate la uşă ni se va deschide. Eu poate că nu ştiu ce zic aici, şi sărind de pe un câmp pe altul le fac vânătăi de cine-i vede zice că i-am bătut, însă El mă gândesc că ştia ce zice, de vreme ce au trecut aşa de bine testul timpului, gândurile, cuvintele, povestirile lui memorabile. Iar dacă mă contraziceţi, poate că şi voi asemenea mie, ce ştii pe care câmp sunteţi, şi îl bateţi ca pe-o tobă cu zgomotul deşertăciunii voastre.

Dar El nu deschide când vreau eu, nu îmi dă imediat cum cer, nu mă ajută să găsesc din prima încercare, ci mă lasă să cunosc deriva nu doar pe oceanul fanteziei, fie el rotund, fie supus altei geometrii, ci şi pe mările veştilor rele, ce-mi suflă uneori în pânzele de ceva ani . Veştile rele, ohhh, veştile rele. Cine a mai născocit pe lume veştile rele rău a făcut. Ce să fac cu ele? Să le depozitez unde? Să strâng întrebările una după alta, aşa cum cel ce se roagă numără mătaniile? Şi mă rog, cu mâinile mă rog, vorba cântecului, însă poate că nu ajunge, poate că glasul meu nu rezbate şi străbate nemărginirile cerului, sau scurta apropiere ce mă desparte de Creatorul tuturor lucrurilor, şi al meu inclusiv, cel care aude glasul gândurilor mele, pe care doar eu sunt în stare să-l aud şi nimeni altcineva, deşi prind glas câteodată în forma unui gest, a unei priviri, a unei clipiri din ochi, sau a ce ştii cărui alt gest al trupului, care trădează fără să vrea vocea lui lăuntrică. Şi pentru ce atâta zgomot? Mult zgomot pentru nimic. Dar nimicul e şi el ceva. Fiind ceva, în modul lui paradoxal, nu doar că se anulează pe sine, dar răstoarnă şi sparge borcanele cu etichete ce stau acolo cuminţi aşteptând să o aleg pe cea potrivită. Pentru artă. Pentru partea aceea frumoasă există zgomotul, bătaia tobelor, răpăiala ploii, muzica, mama ei de muzică, din zgomot s-a născut. Şi când zgomotul este prea mare el devine cortină după care mă ascund, perdea ce mă împiedică să văd sau să aud zgomotul veştilor rele, zgomotul cuvintelor care nu poartă în ele însele un mesaj bun sau rău, ci mai degrabă înşiruirea lor anume le face să sune, of, muzica asta, să sune în felul în care omul plânge sau râde. Zgomotul deşertăciunii noastre ne asurzeşte urecehea inimii, şi nu mai auzim cine suntem noi acolo, şi nu mai auzim şoapta pe care muzica din afara noastră o strecoară înauntru.

Vestea are potenţialul de a fi bună şi rea. Şi în seara asta am primit veşti rele fără să ştiu care le este potenţialul de bine, sau dacă peste un an, doi, o sa constat privind înapoi la toate variantele posibile, şi desigur la singura variantă ce a devenit istorie, o să constat că binele de acum a fost rău într-o oarecare măsură, şi răul de acum se dovedeşte a nu fi în întregime rău, sau nu în măsura în care pare el a fi la început. Relative sunt paradoxurile vieţii, spuse pe limba flămândului au un gust, iar pe limba sătulului cu totul altul, deşi ele au aceeaşi compoziţie, sunt alăctuite din acelaş gust perceput altfel. Dar potenţialul firului verde de stejar e la un moment dat doar un fir verde de stejar, aflat în imposibilitatea de a se apăra de orice trecător rău, de tăisul neascuţit al oricărui briceag, înainte de a deveni trainicul stejar care are ditamai coroana dedesubt, nevăzută şi nepercepută de ochiul de dinafară. Totuşi acolo îşi ascunde el întreaga putere care nu se teme de furtună, care nu se mai teme de briceag, care îşi ascunde de data aceasta întregul potenţial sub coaja mică a ghindei, însă el fiind aşa de mare se pare că are nevoie de o mare mulţine de ghinde ca să îl poată distribui pe tot, să-l poate lăsa în voia sorţii, a ploii, a noroiului, a porcilor mistreţi şi a copiilor jucăuşi care aruncă unul după altul cu tot ce are el stejarul mai scump. Şi totuşi el stejarul nu ascunde în mica ghindă doar un pic din potenţialul lui, ci întregul lui potenţia, în fiecare ghindă în aceaşi măsură, chiar dacă unele sunt mai mici iar altel mai mari, chiar dacă privite dinafară lucrul ăsta pare cu totul imposibil. Şi ce mister rămâne pentru noi, ghinda pe care o călcăm cu nepăsare în picioare şi care totuşi conţine ceva ce scapă minţii noastre, ceva ce trece dincolo de puterea noastră de înţelegere, şi deşi reuşim să o luăm de jos cu mâna, ceea ce conţine ea rămâne străin şi mult prea departe de mână, de ochi, de minte. Pentru că deşi am zice noi că universul ei interior e mărginit de marginile maronii ale materiei din care e alcătuită, ceea ce e mai mărginită e totuşi capacitatea noastră de a descifra cum acelaş stejar sălăşluieşte în fiecare ghindă, nefiind mai mult în ghindele mai mari şi mai puţin în ghindele mai mici, reuşeşte să-şi păstreze esenţa indiferent de dimensiuni. Înseamnă că spiritul copacului nu este mărginit de ceea ce mărgineşte ghinda, şi elasticitatea lui e ca apa, fiind apă indiferent dacă e un ocean sau o picătură.

Cum să fie oare cel care stă în spatele tuturor acestor lucruri dacă nu cu mult mai măreţ, mai uimitor decât lucrurile însele, cu mult mai adânc şi cu mult mai pătrunzător decât orice gând despre gânduri care a fost gândit vreodată. Pentru că astfel, îmi aduc aminte cugetările lui Augustin despre imposibilitatea fiinţării inegale a lui Dumnezeu, păstrând cugetările lui, să putem zice că El cu majusculă este mai mult într-un elfant şi mai puţin într-o rândunică, din pricina disproporţiei şi a diferenţelor de mărime şi de dimensiuni dintre primul şi-a doua, ci el sălăşluişte în toate lucrurile deopotrivă, ca întregul stejar în toate ghindele, nealterat în fiinţa lui de sălăşluirea însăşi, însă având capacitatea de a influneţa, aşa cum sub ochii noştri decăzuţi mărul cel putred îl strică şi pe cel învecinat lui, în fiinţa Lui neafectată de decădere neexistînd varinata în jos ci doar în sus, de la putreziciune la viaţă.

Până unde merg imposibilităţiile fiinţei Lui, asta doar El ştie, de vreme ce eu nu sunt în stare să înţeleg sau să citesc întreaga bibliotecă a ghindei, ci doar rafturile ei exterioare. Totuşi faptul că există gândul în mine, faptul că reuşesc în felul acesta să prind posibilitatea existenţei şi a unor astfel de posibilităţi, mă face să mă gândesc că ele există cumva şi în realitatea măsurabilă a lumilor ce se împletesc între ele cu lumea aceasta a gândului, a intuiţiei, a variantelor fantasmagorice. Căci în El trebuie să existe deopotrivă şi Da şi Nu, tot aşa cum El este Alfa şi Omega şi nu doar cel care a început şi începe mereu, ci începutul însuşi şi sfârşitul – o altă variantă a începutului desigur.

Când pornim pe drumul acesta a înţelegerii cauzelor din efectele lor, logica aceasta se împotmoleşte în nămolul inundaţiilor şi a erorilor din lume. A suferinţei şi a perversiunii, a dependenţelor care deşi păreau a promite să ne slujească la început, acum ne comandă, şi deşi păreau a fi exact ceea ce ne doream, acum îşi arată adevărata faţă tiranică în ciuda dorinţei noastre contrare. Că până la urmă „nu există nimic necurat în sine” ci întinarea are altă sursă decât sursa însăşi. Credinţa că ne întinează este întinatoare, credinţa că dacă ne atingem ne murdărim ne murdăreşte, după cum ziceam, aşa cum am citit şi eu, că frica lipsită de cauză este un mai mare rău decât un anumit rău de care am fi îndreptăţiţi să ne temem. Apocalipsa călătoreşte prin statele americane, Omega liniştii aşa cum o ştiau cei de acolo. Omega aceasta călătoreşte şi poposeşte pe la fiecare, iar mulţimea călătoriilor este la fel ca mulţimea potenţialului, totul şi pretutindeni, ca o reţea foate complicată de metrouri care pleacă şi ajung la destinaţie instantaneu şi simultan, deşi pentru unii aşteptarea în gară pare mai lungă, iar pentru alţii mai scurtă, pentru unii interesantă, iar pentru alţii plictisitoare. Ruperea firului unei gândiri nu înseamnă destrămarea ghemului… nici inexistenţa lui, deşi pentru omul care pierde firul cam aia înseamnă.

fallen-oak-tree-brooke-wandall

5 responses »

  1. Nimicul e proteic, Ruben, nimicul e absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume.
    Iar EL, El este pasul cosmic pe pământ, în cer, aşa ca pe pământ, el este neînceputul şi nesfârşitul.
    Între da şi nu ne mişcăm noi, oamenii.

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s