Vasile Voiculescu: „Prometeu”

Standard
„Am migălit mereu să-mi fac o lume,
Dar nu m-am înjosit, ca Prometeu,
Spre-a-nsufleţi plămada mea de hume,

Să fur din cer un foc ce nu-i al meu.
Ci, ne-ncetat ciocnindu-mă cu mine,
M-am străduit să scapăr singur eu.

N-am izbutit… Şi poate e mai bine.
Nu sunt destul de rece şi-mpăcat,
Ciudoasa râvnă încă mă mai ţine.

Aş vrea scânteia, licăru-nfocat,
Când va ţâşni din suflet să răsară,
Să nu m-aprind ca un păiş uscat.

Să pot purta în mine jar şi pară,
Nemistuit de propriul meu foc,
Să lumineaz şi-n mine şi afară,

Să nu fiu mie însumi un obroc.
Când vulturul trimis să mă sfâşie
Va tăbărî cu groaznicul său cioc

Din inima-mi să rupă o fâşie,
Să-şi vadă pliscul negru luminat,
Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie,

Să ducă-n ceruri taina ce-a aflat!”
atiredaile
Anunțuri

3 răspunsuri »

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s