Vasile Voiculescu: „Prometeu”

„Am migălit mereu să-mi fac o lume,

Dar nu m-am înjosit, ca Prometeu,

Spre-a-nsufleţi plămada mea de hume,

Să fur din cer un foc ce nu-i al meu.

Ci, ne-ncetat ciocnindu-mă cu mine,

M-am străduit să scapăr singur eu.

N-am izbutit… Şi poate e mai bine.

Nu sunt destul de rece şi-mpăcat,

Ciudoasa râvnă încă mă mai ţine.

Aş vrea scânteia, licăru-nfocat,

Când va ţâşni din suflet să răsară,

Să nu m-aprind ca un păiş uscat.

Să pot purta în mine jar şi pară,

Nemistuit de propriul meu foc,

Să lumineaz şi-n mine şi afară,

Să nu fiu mie însumi un obroc.

Când vulturul trimis să mă sfâşie

Va tăbărî cu groaznicul său cioc

Din inima-mi să rupă o fâşie,

Să-şi vadă pliscul negru luminat,

Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie,

Să ducă-n ceruri taina ce-a aflat!”

Publicitate