Desigur că e o formă de comunicare. Desigur că spune ceva, însă, neglăsuind, nu ştii exact ce.
Prietenii lui Iov (a acelui Iov din vechime – fără de egal între oameni) au tăcut o vreme („…au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea”) apoi au vorbit (uneori prostii). Iov a pierdut 10 copii gata mari, toată agoniseala lui de-o viaţă şi ceea ce până la urmă omul preţuieşte cel mai mult în comparaţie cu alte lucruri, sănătatea, si n-a tăcut, n-a tăcut ascunzându-şi în felul acesta reproşul interior.
„Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat şi a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!”
…şi a tot vorbit pe urmă, nu şi-a ţinut gura, în neliniştea inimii lui, în nevinovăţia şi amărăciunea sufletului său…(eu/noi poate că de-aia tăcem, sau poate altfel…)
* poza
călătorru' 