conjugare imposibilă

mi-am luat zâmbetul de pe faţă

am făcut din el bulgăre

l-am făcut piatră

şi l-am aruncat cât am putut de departe

cât am putut eu de departe

 

pe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi

deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregime

fiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă

ca o umbră memorabilă a aruncării

ca o memorie a ochiului însuşi

 

peste tot pe unde m-am dus am găsit

grămăjoare de pietre

fresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţii

sau aruncaţi pur şi simplu de uzură

ca o năpârlire de zâmbet

 

am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibile

şi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi

să-l arunc cât pot eu de departe

– cum am făcut cu zâmbetul mai demult –

să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor

ca pe-o hârtie şifonată

ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea

ca pe-o scrisoare de la mine la mine

ca pe-o negare de verb „a putea”

 

…însă n-a fost să fie aşa

 

Publicitate