nimeni altcineva nu poate fi noi

nimeni nu poate fi eu

(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)

ţine-mi puţin inima grea

vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede

vindecă-i sufletul cu atingerea ta

nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…

ca nu cumva

 

iarna se scurge prin ochi către lacuri

am plâns ieri o ploaie de vară

mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă

iară

cu zâmbetul tău o fac să dispară

şi-o şterg ştrengăreşte

cu guma de şters

ca pe-o cărare de rid

sau o privire aruncată ‘napoi

peste mers

 

suntem amândoi la mine în suflet

te-am adus acolo ca pe-o captivă

simte-te simte-te ca la tine acasă

ca în lumea ta primitivă

 

agată-ţi fularul de orice bătaie

şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme

nu nu-i o şcoală cu tablă

şi n-o să-ţi dau teme

zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet

şi lasă-te alintată de lene

 

aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde

şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul

dar roşul e incandescenta atingere carne

iar limbile focului fragile de sticlă

vezi sufletul meu cum te prinde în braţe

şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?

 

nimeni nu poate fi tu

nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână

leag-o cumva cu privirea-ţi nebună

şi aşeaz-o la locul ei undeva

sub vindecarea răsfirării de degete

ca nu cumva…

ca nu cumva