lumina ce-o rosteşti

cuvintele Tale la început

luminau întunericul devorându-l

dovedindu-i că nu-i

şi-i arătau lipsa de jur împrejur…

când Te-ai gândit să vorbeşti ai vorbit

când Te-ai gândit timpul s-a făcut plan pe care-ai scris

pe care ai desenat din tăceri negru portocaliu

sămânţa aceea de foc

ce-şi aruncă copiii prin ani

spiralat ai făcut sul gândul Tău

şi l-ai vorbit

el a fost prima limbă ce-a fost

îngrămădite literele s-au supus

şi-au stors din sensul lor mici galaxii

cu tot mai mici priviri şi sensuri

ce ascund în ele altele noi

cum fiecare sâmbure îşi poartă

altu’n adânc

azi schimbi motoarele din nişte trupuri vechi

dar nimeni nu aude vorba Ta cu care le ridici

cu care le zdrobeşti şi le sfărâmi

…şi ca să faci (un) loc altora noi

le scoţi afară pe bucăţi

ehe cu câte pagini înainte ai zis „destul”

şi-abia acum aud

lumina ce-o rosteşti după mulţi ani

 

Publicitate