şifonatele fulgere ale nopţii

Standard

Mă uit pe geam, prin geam, din locul în care sunt înspre locul în care nu mă găsesc şi constat cu glas tare „ce întuneric e când nu-i lumină!”

Comparaţia dintre zgomotul pe care-l face muşcătura de măr (de parcă mărul poate muşca) şi foşnirea gândurilor între ele, mă face să-mi aduc aminte de revenirea toamnei, de curânda ei brumă, de curândul ei galben.

Are ea zgomotul ei, foşnetul ei, culorile, mirosul şi bogăţia ei. Călătorim împreuna de ani. Astăzi ne însoţeşte şi un domn ce a fost împuşcat în picior. Oasele lui nu mai scot nici un zgomot pe care să fiu în stare să îl aud, îmi place în schimb foşnetul ziarului pe care-l răscoleşte cu cu degetele, cu ochii, aşa cum frunzele nescrise ale toamnei ce stă să vină – de fapt venindă – sunt răsfoite de vânturi.

Se văd prin geamul compartimentului crăpăturile fulgerelor care răsfoiesc într-un mod brutal întunerecul nopţii.

Dac-aş scrie cu ochii închişi aş scrie mai bine, nu neapărat mai frumos, însă mai bine, pentru că aş putea vedea altfel ceea ce lumina lucrurilor pe care o văd cu ochii mă împiedică…

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Mi-a plăcut constatarea ta din primul alineat: „ce întuneric e când nu-i lumină!”. A afirma evidentul (care pentru mulți a devenit monoton, tocmai pentru că este evident, obișnuit la tot pasul) poate deveni poezie. Chiar dacă e scrisă în proză. Mi-a plăcut, zic din nou.

  2. Pingback: şifonatele fulgere ale nopţii - Ziarul toateBlogurile.ro

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s