Se vede prin aerul acesta care ne înconjoară cum ne ies cuvintele din gură, tot aşa de vizibile ca bulele-n apă.
Acolo ne temem, şi dintr-o dată facem din suprafaţă fericirea supremă, sfidând memoria (amintirea) aceea când plămânii respirau lichidul ca pe-o normalitate de la sine-nţeleasă.
Când se va vedea prin aerul acesta care ne înconjoară desprinderea de pe buze a ultimelor cuvinte, atunci vom ştii (cu siguranţă) că rezerva aia a fost limitată şi a ajuns la capăt.
De-ar avea cuvintele culoare, nuanţele celor spuse de noi n-ar sta-n dicţionare ci-n depozitele de vopsele, iar aerul şi atmosfera din jurul nostru ar fi ca lumina de dincolo de prismă.
Când ne-am certa am vorbi cu negru, cu gri şi cu roşu, iar împăcarea ar fi verde şi albă, înrămată de conturul firav al fiecărei zile, în albumul anilor şi-n galeria vieţii.
Din adâncul acesta al oceanului propriu dau drumu acestor câtorva vorbe oxigenate, ca să vă miraţi voi peştilor, şi ca să completez aerul ce începe imediat ce se sfârşeşte acesta.
călătorru' 