atunci încetez să mai fiu

Standard

ca pe nişte rachete, ca pe-artificii

ca pe nişte explozii solare

ca întâlnirea din cupola de sticlă

energia Cuvântului Tău mă străbate, m-aPrinde

mă doare !


îmi iau fuga-n spate şi-o arunc înaintea mea

ca pe o vestă, ca pe o izolare

ca pe un colac de salvare

din lumea asta prinsă de razele de lumină

cu nişte cârlige oţelite

prea tari ca să le-ndepărtăm, prea arcuite


apele tulburi se-aşează şi devin străvezii

când Tu le calci cu netezirea

Nordul şifonat redevine Nord

roţile se aşează pe liniile lor ce se-ntâlnesc la infinit

când Tu îţi laşi cuvintele să mă străbată

privesc uimit la simplitatea frumuseţii

de parcă n-am văzut-o niciodată


atunci încetez să mai fiu

trăiesc în picioare agăţat de tavanul plus-urilor, minus-urilor

cu susu-n jos asemenea liliecilor

în vidul strâmt al cupolei de sticlă

şi încetând să mai fiu trăiesc o lumină ce nu-i a mea

şi sunt viu

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. 🙂 Cred ca unora dintre noi le e mai greu sa coboare decat sa urce.
    Poate ca atunci cand ajungi mai jos decat josul :), realizezi ca trebuie sa faci neaparat ceva ca sa urci… Situatia de criza (ca sa fiu de actualitate :)), de haos te obliga sa faci schimbarea.
    Da, sunt de acord ca putem urca atunci cand dorim… primul pas e intentia, nu?

...comentează, hai! :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s