Netulburat încă de zgomotul maro al întrerupătorului
Holul se pierdea pe sine în umbră.
Silueta lui lungă dintr-o dată căpătă contur
fiind invadat de ploaia tăcută a luminii.
Oamenii care i-au călcat plăcile mari nu se mai văd,
au rămas doar urmele paşilor lor
Un amestec de noroi, pământ şi apă,
modelat după forma mersului lor
şi lipit acolo pe piatră, ca o pecete a întâlnirii.
Tăcerea e fărămiţată de zgomote mici, învălmăşite...
călătorru' 
frumoasa poza,frumos hol. numai daca toate holurile ar fi asa frumoase…si ma bucur si ca in sfarsit ai schimbat poza de sus, imi place mai mult drumul pustiu si serpuit, aburind a ploaie monotona.
zgomotul maro al intrerupatorului imi aduce aminte ca aseara am avut parte de un zgomot negru al intrerupatorului…adica au puscat sigurantele 🙂 !
dar pentru ca pe tine nu te intereseaza toate astea, ci mai mult poezia in sine… trebuie sa spun ca mi se pare sugestiva, holul prinde viata in context, si sugereaza ceva bun, spre deosebire de holurile care sunt intunecoase, inestetice, murdare si urat mirositoare. Desi in ambele cazuri holul defineste omul. Holuri…si holuri.
poi am schimbat poza da, ca prea crescusera muschii aia pe ghete. era vremea sa merg mai departe 🙂
da sigurantele alea, ce au puscat ?
oameni si oameni, holuri si holuri…
bine zici tu. e hol ca l/a facut cineva sa fie hol. e curat ca l/a curatit cineva. e murdar ca a uitat, i/a fost lene, nu a vrut sa faca in asa fel sa fie curat (cineva)
impresia, senzatia ce o traiesti pe un hol sau altul nu stiu daca e o pecete sau nu, da sigur are de/a face cu intalnirea, cu o intalnire