Norii gândurilor noastre înnegresc a vieţii rază
şi cereasca ei căldură
care se revarsă-n zâmbet ne îngheaţă în privire.
Umbra-i început de noapte,
libertatea-i îngrădire.
Vorba curge greu şi parcă `n-urma ei doar ran`apare,
viaţa pare fără noimă.
Şi-ncet, făr` a da de ştire,
bezna se revarsă-n alţii semănând nefericire.
Dac-am fi singuri pe lume condamnaţi am fi de-a pururi.
Nici un vânt de alte gânduri n-ar începe ca să bată,
gându` nost` l-am bate-n cuie.
Gândul ne-ar fi lumea toată.
Când in zarea altor gânduri vântul bate numai soare,
norii se prefac în picuri,
sau dispar in depărtare..
Norii curg ca nişte raze stropi de binecuvântare.
călătorru' 
anahoretus,
nu stiu la care psalm anume te referi 🙂
se poate sa aiba forma si continut similar cu vre/unu din psalmi(biblici/arghezieni, sau alt fel de psalmi)
in cazul poeziei de fata chiar norii mi/au fost inspiratie si asemanarea pe care am vazut/o si pe care au vazut/o multi atii inaintea mea, asemanarea dintre ei si starile noastre, dintre felul in care ei „se imprastie” si felul in care trecem noi de la o stare la alta
cand e nor e umbra insa fara nor nu poate fi ploaie
cand e vant e frig insa vantul imprastie norii
cand e prea mult soare iubim umbra si tanjim dupa ea
…