Chipul de umbră

Am întors cubul pe cealaltă parte şi’am închis ochii Ca să văd mai mare muchia de’acolo. Aşa proiectez imagini pe cerul minţii – folosindu-mă de pleoape. Una din imaginile vechi pe care o folosesc ca să mă gândesc la Tine Este aceea de Tată Nu poza unei familii mari, ci chipul unui Tată cu copilul de mână Unul – ca să poată avea grijă de el şi să-l poată iubi Ca şi cum ar fi singur pe lume. Învârtind cubul mi-am adus aminte de o altă imagine Când ai creat începutul; Şi l-ai creat din nimic, de parcă nimicul e nisipul din care-şi fac copiii castele. Şi iarăş l-am întors Şi lângă nisipul începutului era marea Legată de râuri ce se căţărau pe munţi Iar ei ţineu în braţe Izvorul. Când l-am întors pe o altă parte n-am înţeles ce-am văzut: Se vedea parcă o muchie injumătăţită de timpuri romane Şi-o cruce ce semăna izbitor a iubire… Dar n’am înţeles cum poţi fi umbră! Ştiam că eşti soare cu  raze lungi şi calde Vrajmaş al nopţii şi al întunecimii Dar umbră n’am ştiut că eşti. Şi nu eşti umbra Ta, Eşti umbra mea pe mâna mea cea dreaptă Eşti umbra mea pe care-o văd în faţă Făr’ să mă’ntorc te ştiu cum eşti şi unde: Ce multe feţe are cubul Tău. Ce multe feţe are mica viaţă.  

Publicitate