Totu’-mprejur e poezie, dacă vrei să fie…
Cea intrată în piele, însă, trebuie scoasă de acolo de unde a intrat ca mirosul atingerii cu toată durata aceea, sau impregnată în proaspăta amintire a ciorapilor uzi, a ochelarilor aburiţi, care au stat mai mult în buzunar, tocmai ca să-mi folosesc la vedere altceva decât ochii.
Încerc să culeg poezia adunată în cutele mele interioare ca nişte aluviuni împinse de minute în repeziciunea curgerii lor învolburate.
Pe-o venă în jos, spre inima pământului, în vibranta lui viaţă interioară, care limpezită se vede atât de diferit sub razele soarelui. Ca nişte şoareci de bibliotecă în imensitatea scrisului şi printre cotloanele ghidate învolburat de coborâre.
Vreau s-o storc aici (în caiet) aşa cum am stors tricoul îmbibat de efort, cum mi-am îndoit piciorul la 45 de grade, sprijinit de tăria stâncii, ca să curgă din cizmele de gumă apa ce nu-mi aparţine – cum ieşeau din tot trupul aburii vizibili ai faptului că-s mai mult decât viu – ca şi pâinea proaspăt scoasă de pe plita efortului, aburinda pâine tocmai ieşită din cuptorul aventurii şi-al experienţei.
Aşa se vede de departe momentul acela de pauză – ca deschiderea aceea de diafragmă, special ca să pătrundă, ca să poată pătrunde lumina acestei cunoaşteri şi să imprime tot ceea ce transportă în tot ceea ce întâlneşte.
Precum steaua aprinsă în frunte-i creionul – el luminează locul de dinaintea pasului, patul mersului de dinaintea pasului imediat următor, ca să scriem cu mers pe cărare, cu sprijinire pe colile verticale ale pereţilor, de stâncă liniată de apă şi de istoria celor care asemenea nouă au umplut cu ei aceleaşi foi, lăsându-ne inevitabil loc şi nouă…
Că loc e mult pentru fiecare, şi se face mereu, pentru că nicicare nu stă pe loc indiferent în ce mod se odihneşte sau îşi mişcă repaosul.
Aşişderea storsului şosetei îmbibate de răceala frigului, încă o dată şi încă o dată, măcar că recele atingerii ei, stoarcerea ei de anotimpul rece şi ploios rămâne cel puţin la primul contact…ca atunci când te întâlneşti şi n-ai vrea, ca atunci când eşti văzut şi n-ar trebui…
În labirintul acestor oglinzi mă uit cum se vede felul în care se vede cum se vedea din fiecare unghi, din fiecare ciob, din fiecare încheietură; şi orişicât aş lua de acolo (nu ştiu exact de unde) şi aş pune aici, tot mai rămâne…
Totu` împrejur e poezie dacă vrei să fie. Dacă o laşi să te atingă, să te miroasă, să-ţi vorbească impregnându-se-n tine de jur împrejur ca aerul uşor şi dătător de viaţă pe care-l respiri…
Orice extracţie, însă, e însoţită şi de-un strop de durere…
călătorru' 