M şi V

Moarte & Viaţă

Răstignire

Un fior străbătu întregul pământ şi-l făcu să se cutremure.
Cerul şi-a închis ochii şi sub pleoapele lui imense s-a făcut întuneric;
hoinărind agitat încoace şi încolo
Vântul sfărâma pietre între degetele lui osoase
iar durerile lungi împungeau muşchii bătuţi
cu coarne de taur.
Gâfâind, omul şopti printre dinţi:
‚Unde eşti?Mi-e sete!’
Prin întunecimea amiezii se cernu mărunt o singurătate adâncă,
Iar pământul se cutremură iarăşi.
În ochii speriaţi a celui din stânga ciocănea cu cruzime un corb
de parcă cu aripe negre moartea dând târcoale
bătea la uşă.
_____________________________________________________________

Mor în adâncuri

Mă chinui să mor în adâncuri
De tăcute şi negre mistere
Ce lovesc în mine ca vântul
Şi umblă tăios, 

Şi ară în mine brazdele lungi de durere.
Cu ochii închişi Mă prefac că nu simt, că nu doare
Sudoarea îmi sapă pe faţă
Fântâni şi izvoare de sare
Mă prefac în cristale.
Şi iau întunericul nopţii şi-l sorb
Şi nimeni nu ştie că-n mine
În brazdele-adânci unde-am fost îngropat
Durerea îşi naşte urmaşii
Moartea produce izvoare şuvoi
Şi-mi creşte rodirea
Azi bob, mâine spic
Cu ochii închişi îmi numără creşterea paşii.

Ară în mine brazdele lungi de durere
Şi umblă tăios
Tăcute şi negre mistere
Ce lovesc în mine ca vânturi.
Moartea ’mi-omoară moartea
’n-adâncuri.
___________________________________

comparaţie

Sau întâia parte poate, o etapă…
Un pui în coajă – au spus unii-
Iată ce-i viaţa ce trece
În lumea strâmtă şi îngustă
Viaţa nu-i decât o muscă.
La spital – rază de soare – doctorul zâmbeşte trist:
Nu mai ai decât o lună…!
Se agaţă-n disperare de o mână de halat, pacientul.
Iară doctorul răspunde:
„Iarna muştele îngheată!”
Asta-i tot ce ai de zis?
Uşa se închinde-n urmă, paşi se-aud pe holul sec
Asta-i viaţa din păcate
Ni se stinge ca un bec.
Floarea ce o pui în vază simte glas de ghilotină
Însă viaţa ce o are, n-a murit
e-acolo-n tină.
Şi la fel cum puiul coaja o înlătură cu ciocul
Tot aşa raza de soare bate-ncet în glia seacă
Şi prin uşa ce-o deschide …
Cine ştie ce urmează,
Apă
Floare,
Coajă seacă?
________________________________

vinovăţie

Ce-aţi găsit în podele, voi ochilor?
Întâmplarea face să fiu şi eu om
Cu nebăgări de seamă
Pentru a mia oară
Simt ce-ai simţit tu
Adame.
Tufişuri scorburoase
lărgiţi-vă umbra
întunecoaselor voastre peşteri…
e-atâta’nghesuială între zile,
lumina ce-ajunge la mine-i subţire
tăioasă;
Privire, tu ce-ai de te-ndoi?
Dar tu, umblare vâscoasă?
Strângeţi-mă în braţe frunzelor
Cu umbra voastră.
____________________________

Macabru

cuvântCe bârfeşte fiori şi Avorturi
De imagini zdrobite
Figuri ce curg din gură
Ca plumbul în pori
Peste rame cioplite Cu ghimpi
În sârmă
______________________________________________

… speranţa ei

(…bunicii mele) Bulgării

Au căzut bulgării
s-au auzit nişte bătăi în lemn –
o fi fost inima lutului vibrând
bucuroasă că se’ntregeşte
că-şi strânge din nou în braţe ţărâna care i-a fost luată.
Am suflat odată peste o mână de ţărână
Şi ca să se răzbune mi-a lovit ochii.
Ce-o fi fost atunci când peste mormanul acela de lut
A suflat o pală din vântul vieţii şi ca un ecou
A început o inimă să bată.
Şi-au căzut alţi bulgări
Bătând în coaja pomului tăiat
Pala de vânt sa’ntors de unde a plecat
Ţi-ai luat suflarea înapoi.
A rămas doar lutul rece, mirat.
Ţărână ea, ţărână noi.
Peste ţărâna ta am împins bulgării
Ca să nu plângi –
Să ştii c’asemeni lor
Venim şi noi.
_____________________________________________

… certitudinea ei

Mai sigură decât speranţa…
Privesc cu zâmbet
Şi tremur parcă,
Visez la noapte şi-n zori de zi sărut lumina
Că mi-este dată fără de merit
Făr’ datorii.
Miop privesc în depărtare şi văd puţin din ce va fi,
Şi mă înşel,
Constat că altfel bate lumina şi umbra parcă
aruncă scenariul meu.
Schimbă decorul, chiar schimbă scena…
Uimit întâmpin necunoscuţi
Un nou vecin, o nouă vorbă… cine eşti vere?
Nu te cunosc nici din vedere.
Aşa rămân în urmă: poze
Album lângă album pe raft.
Pe unul scrie un an anume, pe altul cifra a crescut,
Şi nu mai ştiu prea multe-anume
Pe toate scrie acum trecut.
Şi mâzgălesc acum o poză, cu vorbele ce-mi curg din pix
Căci roata se învârte încă iar limbile arată fix.
Iar gongul bate şi pe dealuri se pierde tristul lui ecou
Se-nalţă în văzduh pahare iar oamenii îşi fac urări
Şi-apoi le uită din păcate o mare parte dintre ei;
Aşa se vede seara asta din spatele ochilor mei.
Că parcă ieri cântam colinde, anul trecut, alatăieri…
Ce relativ îmi pare timpul
Ca văl pe vechiul nost’ pământ
Alergător se cheamă ziua în maratonul scurtei vieţi
Mai repede dect suveica
În mâna celui ce ne ţese
Ţipând, copilul trage aer necunoscând ce’nsufleţire
A pus în pieptul lui PreaNaltul
Un abur ce curând va trece.
Pe latul palmei pun măsura şi iată că se potriveşte
Exact atâta-i, spun bătrânii
Un lat de palmă – ia priveşte!
Departe, linia, orizontul, mustind de raze şi lumină
Se înconvoaie sub căldura ce creşte parcă tot mai tare
Îmbrăţişând pe coaste dealuri
Şi lutul lor, şi neagra tină,
Apare firav firul ierbii şi floarea ce avea s-o ţină.
Dar cursa merge mai departe, pe partea cealaltă: căldură.
Şi răsărind pe după seară, se scutură frumoasa floare
Şi-n furcă se întoarce fânul
Şi nu întreabă de îi pasă
Şi nu îi pasă de o doare.
Mai sigură decât speranţa că mâine iarăşi o s’apară
Că munţii sunt înalţi şi trainici
Că iarna-i frig şi cald la vară;
Ne e tăcuta destrămare
Trecând cu toţi prin vama vremii…
Un praf, un abur în balanţă
În cumpăna dintre milenii.
_____________________________________

…viclenia ei

Scripeţii morţii
Înfloriseră în babilon grădinile
suspendate cu trudă pe scripeţi
se delectau dimineţile prinvind
Ţinând norii departe
poruncind să nu plângă
ca să nu putrezească funiile.
Scârţâiau scripeţii sub povară…
Printre bulgării păgâni ai semilunii fertile
Rădăcini din pomul vieţii
se certau printre cititorii în stele
dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică
sau că se convertească la putrezire.

Am salvat funiile…
Grădinile au rămas suspendate
Între rugina scripeţilor şi florile de piatră
pe care din când în când strănutând
Cerul le-a umplut de rouă
Am salvat funiile poruncind norilor să tacă
oprind roua strănutului
sorbind canalele din apă.

Cât de sus te-am înălţat babiloane …
Cum să strănute soarele sub tine?
s-au ofilit sub umbra ta grădinile
cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii
năuciţi cum au putut aştepta
fără să ţipe albilor că-i prea târziu…
…şi-au început să plângă norii.