M şi V

Moarte & Viaţă

Răstignire

Un fior străbătu întregul pământ şi-l făcu să se cutremure.

Cerul şi-a închis ochii şi sub pleoapele lui imense s-a făcut întuneric;

hoinărind agitat încoace şi încolo

Vântul sfărâma pietre între degetele lui osoase

iar durerile lungi împungeau muşchii bătuţi

cu coarne de taur.

Gâfâind, omul şopti printre dinţi:

‚Unde eşti?Mi-e sete!’

Prin întunecimea amiezii se cernu mărunt o singurătate adâncă,

Iar pământul se cutremură iarăşi.

În ochii speriaţi a celui din stânga ciocănea cu cruzime un corb

de parcă cu aripe negre moartea dând târcoale

bătea la uşă.

_____________________________________________________________

Mor în adâncuri

Mă chinui să mor în adâncuri

De tăcute şi negre mistere

Ce lovesc în mine ca vântul

Şi umblă tăios,

Şi ară în mine brazdele lungi de durere.

Cu ochii închişi Mă prefac că nu simt, că nu doare

Sudoarea îmi sapă pe faţă Fântâni şi izvoare de sare

Mă prefac în cristale.

Şi iau întunericul nopţii şi-l sorb

Şi nimeni nu ştie că-n mineÎn brazdele-adânci unde-am fost îngropatDurerea îşi naşte urmaşii

Moartea produce izvoare şuvoi

Şi-mi creşte rodirea

Azi bob, mâine spic

Cu ochii închişi îmi numără creşterea paşii.

Ară în mine brazdele lungi de durere

Şi umblă tăios

Tăcute şi negre mistere

Ce lovesc în mine ca vânturi.

Moartea ’mi-omoară moartea ’n-adâncuri.

___________________________________

comparaţie

Sau întâia parte poate, o etapă…

Un pui în coajă – au spus unii-

Iată ce-i viaţa ce trece

În lumea strâmtă şi îngustă

Viaţa nu-i decât o muscă.

La spital – rază de soare – doctorul zâmbeşte trist:

Nu mai ai decât o lună…!

Se agaţă-n disperare de o mână de halat, pacientul.

Iară doctorul răspunde:

„Iarna muştele îngheată!”

Asta-i tot ce ai de zis?

Uşa se închinde-n urmă, paşi se-aud pe holul sec

Asta-i viaţa din păcate

Ni se stinge ca un bec.

Floarea ce o pui în vază simte glas de ghilotină

Însă viaţa ce o are, n-a murit

e-acolo-n tină.

Şi la fel cum puiul coaja o înlătură cu ciocul

Tot aşa raza de soare bate-ncet în glia seacă

Şi prin uşa ce-o deschide …

Cine ştie ce urmează,

Apă

Floare,

Coajă seacă?

________________________________

vinovăţie – costul păcatului e moartea…

Ce-aţi găsit în podele, voi ochilor?

Întâmplarea face să fiu şi eu om

Cu nebăgări de seamă

Pentru a mia oară

Simt ce-ai simţit tu

Adame.

Tufişuri scorburoase

lărgiţi-vă umbra

întunecoaselor voastre peşteri…

e-atâta’nghesuială între zile,

lumina ce-ajunge la mine-i subţire

tăioasă;

Privire, tu ce-ai de te-ndoi?

Dar tu, umblare vâscoasă?

Strângeţi-mă în braţe frunzelor

Cu umbra voastră.

____________________________

Macabru

cuvântCe bârfeşte fiori şi AvorturiDe imagini zdrobite

Figuri ce curg din gurăCa plumbul în pori

Peste rame cioplite Cu ghimpi În sârmă

______________________________________________

… speranţa ei

(…bunicii mele) Bulgării

Au căzut bulgării

s-au auzit nişte bătăi în lemn –

o fi fost inima lutului vibrând

bucuroasă că se’ntregeşte

că-şi strânge din nou în braţe ţărâna care i-a fost luată.

Am suflat odată peste o mână de ţărână

Şi ca să se răzbune mi-a lovit ochii.

Ce-o fi fost atunci când peste mormanul acela de lut

A suflat o pală din vântul vieţii şi ca un ecou

A început o inimă să bată.

Şi-au căzut alţi bulgări

Bătând în coaja pomului tăiat

Pala de vânt sa’ntors de unde a plecat

Ţi-ai luat suflarea înapoi.

A rămas doar lutul rece, mirat.

Ţărână ea, ţărână noi.

Peste ţărâna ta am împins bulgării

Ca să nu plângi –

Să ştii c’asemeni lor

Venim şi noi.

_____________________________________________

… certitudinea ei

Mai sigură decât speranţa…

Privesc cu zâmbet

Şi tremur parcă,

Visez la noapte şi-n zori de zi sărut lumina

Că mi-este dată fără de merit

Făr’ datorii.

Miop privesc în depărtare şi văd puţin din ce va fi,

Şi mă înşel,

Constat că altfel bate lumina şi umbra parcă

aruncă scenariul meu.

Schimbă decorul, chiar schimbă scena…

Uimit întâmpin necunoscuţi

Un nou vecin, o nouă vorbă… cine eşti vere?

Nu te cunosc nici din vedere.

Aşa rămân în urmă: poze

Album lângă album pe raft.

Pe unul scrie un an anume, pe altul cifra a crescut,

Şi nu mai ştiu prea multe-anume

Pe toate scrie acum trecut.

Şi mâzgălesc acum o poză, cu vorbele ce-mi curg din pix

Căci roata se învârte încă iar limbile arată fix.

Iar gongul bate şi pe dealuri se pierde tristul lui ecou

Se-nalţă în văzduh pahare iar oamenii îşi fac urări

Şi-apoi le uită din păcate o mare parte dintre ei;

Aşa se vede seara asta din spatele ochilor mei.

Că parcă ieri cântam colinde, anul trecut, alatăieri…

Ce relativ îmi pare timpul

Ca văl pe vechiul nost’ pământ

Alergător se cheamă ziua în maratonul scurtei vieţi

Mai repede dect suveica

În mâna celui ce ne ţese

Ţipând, copilul trage aer necunoscând ce’nsufleţire

A pus în pieptul lui PreaNaltul

Un abur ce curând va trece.

Pe latul palmei pun măsura şi iată că se potriveşte

Exact atâta-i, spun bătrânii

Un lat de palmă – ia priveşte!

Departe, linia, orizontul, mustind de raze şi lumină

Se înconvoaie sub căldura ce creşte parcă tot mai tare

Îmbrăţişând pe coaste dealuri

Şi lutul lor, şi neagra tină,

Apare firav firul ierbii şi floarea ce avea s-o ţină.

Dar cursa merge mai departe, pe partea cealaltă: căldură.

Şi răsărind pe după seară, se scutură frumoasa floare

Şi-n furcă se întoarce fânul

Şi nu întreabă de îi pasă

Şi nu îi pasă de o doare.

Mai sigură decât speranţa că mâine iarăşi o s’apară

Că munţii sunt înalţi şi trainici

Că iarna-i frig şi cald la vară;

Ne e tăcuta destrămare

Trecând cu toţi prin vama vremii…

Un praf, un abur în balanţă

În cumpăna dintre milenii.

_____________________________________

…viclenia ei

Scripeţii morţii

Înfloriseră în babilon grădinile

suspendate cu trudă pe scripeţi

se delectau dimineţile prinvind

Ţinând norii departe

poruncind să nu plângă

ca să nu putrezească funiile.

Scârţâiau scripeţii sub povară…

Printre bulgării păgâni ai semilunii fertile

Rădăcini din pomul vieţii

se certau printre cititorii în stele

dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică

sau că se convertească la putrezire.

Am salvat funiile…

Grădinile au rămas suspendate

Între rugina scripeţilor şi florile de piatră

pe care din când în când strănutând

Cerul le-a umplut de rouă

Am salvat funiile poruncind norilor să tacă

oprind roua strănutului

sorbind canalele din apă.

Cât de sus te-am înălţat babiloane …

Cum să strănute soarele sub tine?

s-au ofilit sub umbra ta grădinile

cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii

năuciţi cum au putut aştepta

fără să ţipe albilor că-i prea târziu…

…şi-au început să plângă norii.