patimă-n jar: lumină-n fum

mă-nec în fumul patimilor ude care nu ard nici nu se sting în mine
lumina le e neagră par a spune…

: 100 de ani vechi sau chiar mai mult
vetust
un demodat ieşit din uz

patimă, jar, lumină, fum…

(cuvinte numărate şi stoarse de-nţelesuri de marii poeţi ai literaturii române – nepotrivite în gura mea de nepoet al secolului de acum)

azi patima e drog şi înrobirea e floare pe un munte alb de gheaţă
nelanţul dintre oameni doar îi leagă
prin obiceiul stilului de viaţă
omegă – alfă sub grămăjoara unor nasturi de cămaşă
ce zace piramidă sub o umbră
deschiderea ar sta să prindă viaţă
dar pe cămaşă ea-i o simplă dungă purtată-n grabă
către dimineaţă

o numesc sevă

“Totul e simplu, atât de simplu, încât
devine de neînţeles.

Totul e atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.”

A unsprezecea elegie – Nichita Stănescu

Sorb, înghit, desfac, citesc fascinat poezia lui Nichita care din elemente cunoscute crează necunoscutul, tocmai pentru a-l cunoaşte. Îl aduce prin poezie sub privirile cunoaşterii, care şi ea, asemenea mie, se uită la el cu uimire.

Cuvinte înţelese, reale, palpabile înţelegerii descriu ceea ce trece dincolo de relaţiile pe care le avem cu noi înşine, cu lumea în genere şi pe care le considerăm de la sine înţelese, către relaţiile pe care le avem, care sunt la fel de reale, însă de a căror prezenţă suntem mai puţin conştienţi, spre deloc.

Când mă arunc pe mine în toate părţile deodată şi sunt tras de toate braţele gravitaţiei deodată, locuiesc într-un ochi şi ceea ce-mi stă sub paşi ca un drum e privirea. Atunci primăvara înfloreşte altfel şi fiecare mugur este un trup al existenţei în expansiune mult mai minunat decât albumul cu poze, mult mai fascinant decât braţul acesta de lemne pe care-l ţin în braţe.

Este însăşi creşterea copacilor ce-au fost cândva viitorul şi speranţa pădurii – a lumilor latente ce-au urcat prin lutul apos până în buza frunzelor, şi pe care eu, din dorinţa de siguranţă şi încătuşare, şi frica de a nu mă pierde în tot ceea ce este mai mare decât camera ochiului şi a gândirii, o numesc sevă.

Însă pe ea prea puţin o interesează denumirea.

moment prielnic

pândeşte de după scriere poezia

impresie ce-aşteaptă s-o văd s-o invit

tăcere ascunsă în clopot ca dangăt

apă nebăută ce vrea s-o înghit

*

pândirea ei stă de zile în praguri 

în marginea orei în graniţi de timp

să treacă nu poate tăiat ‘i-e elanul

de treceri prelunge cu chip de-anotimp

*

din mână în mână toartă de limbă

ajunge de-i face lumii ocol

bate-n privire se grăbeşte de intră

bătaia ‘i-e pasăre sosirea ‘i-e stol

*

lumină-nainte în urmă mi-e umbră

o urmărire de jur împrejur

fular de cuvinte adun că mi-e frică

de gerul tăcerilor… ce nu îl spun

*

le mân ca pe nişte oi la-ngrăşare

cu biciul malului apa supun

le mân fără să ştiu ce-i aia mânare

baloane de spumă şi fire de fum

pândesc să mă prindă în gheare

 

cu gândul la ea…

Îngrădirile poeziei sunt atât de largi şi de darnice încât sentimentul pe care-l stârneşte nu este acela de confuzie sau de rătăcire, ci de libertate şi uimire.

atracţie (poetică)

mereu stă provocatoare deschisă fără de-mpotrivire sau de popas

cu nasturii rupţi la capăt de vers ştiind că în mine cu fire descrisă 

e-o coasere neputincioasă

ceas după ceas

*

o privesc de după gratiile nerostirii şi întind s-o ating fiece gând 

nepăsătoare ea se întoarce cu spatele ca o dăruire de viaţă

adormirii

rupând între noi timpul când şi când

*

mi-a spus c-o pot căuta-n orice vreme că va veni la mine când o chem 

că dintre toate gândurile nu-mi va face probleme şi

se va lipi de mine ca un pulover

sau mult mai aproape ca ghem

*

n-am crezut-o de fel niciodată provocatoare şi deschisă mereu

când a căzut am ridicat-o şi-am ajutat-o

când am găsit-o n-am ştiut că e ea

tăcută m-a lăsat s-o modelez într-un pământesc empireu

*

o privesc şi acum tânjind de după gratii

şi-mi întind cuvintele către

ea zâmbeşte ca o ştrengăriţă (ne)robită de patimi

şi pleacă de parcă

nici n-ar exista

 

adăugare

pentru că n-am vrut niciodată să fiu

pentru că s-a’ntâmplat pur şi simplu

pentru că “purul” nu-i pur şi a defini “simplul”

nu-i simplu

pentru că există litera “p” ca să poată exista cuvântul acesta

şi pixul şi pasta şi probabil

posibilitatea în sine

pentru că n-am fost de faţă atunci când Nichita cel cu coasta ruptă

şi cămaşa sfâşiată şi-a pierdut cunoştinţa prin cunoaştere

pentru că îmi doresc să fi fost acolo în momentul acela

adăugat timpului

adăugat vorbelor ca un suflet care să le însufleţească

pentru că dorinţa aceasta îmi face la fel – eu ar fi trebuit

să fiu sufletul acela din vorbe

zgomotul ce cu forţa (lui) ţine rostirea deschisă

pentru că nu-i prea târziu să nu mă las mai prejos

adaug lângă momentele lor momentul meu

pentru că altfel

pentru că aşa

pentru că acum

 

sculptură (de strajă)

cu dalta asta bat la uşa ta

tu piatră de mormânt peste simţire

să izvorască din bătăi o stea

ca trecerea de ani peste pastile

*

să sap în vorbe crăpături măcar

priviri fâşii până în înviere

furiş tunel ne-mpiedicat de cheie

şi neînchis în buza-i de hotar

pecete ruptă-n faşa-i de idee

*

spectacol de pe scena asta-nchisă

de ce te-ascunzi de mine ca un teatru…

am încercat trei dălţi sau poate patru

forţate-n yala ta de gibraltar

s-au rupt în fii şi fiice de-ncercare

cum jerfa-şi află gustul pe altar

într-un om (neştiut şi haihui)

n-a ştiut niciodată să scrie cuvintele lui înşirate haihui

n-aveau formă de scris n-auziseră niciodat’ poezie

*

‘i-era rău şi vărsa ne-ncetat în cofraje betoane cu firul armat

ce-l aprindeau scânteile orişicui explodând primăveri şi haihui

*

nu ştia că nu ştie ignorant şi netot scria cu picioarele mersuri

agăţa cu privirea durerile-n cot

şi-şi vedea (de) scrisul frumos deformat ca pe firul ascuns în betonul armat

*

se pregătea de nu-ştiu-care război dintre însuşi şi-a fi

între vechi şi cei noi

săpa ziua-n tranşee adânci printre-a scrisului curcubeie şi stânci

şi tânjea dup’ acasă cu mersu’ napoi

cum tresare pământul sub ploi…

*

târziu într-un târziu a’nvăţat cratimă să scrie orice

şi-a făcut-o dictare şi-i dicta-nencetat alfabetul trăirii

neegalat ea-l scria timidă cu tăcerile ei de-l cânta până şi frunza

de tei

*

şi doru-l citea stând sub numele lui la umbra cuvântului

neştiut şi haihui ajuns o mulţime de mulţimi pe ţărmuri de mări

apropieri împletind depărtări

*

n-a ştiut niciodată c’o s-ajungă aici

tot scriind deformat cu mersul şontâc mânat prin curcubeie şi stânci

agăţat într-un cot ce-l durea ca o coardă sensibilă

într-un fruct ce-l mănânci…

oglindire

poezia-i picătura de cerneală în apă

- e rădăcină de culoare-mprăştiată-

e creştere(a) într-o altă culoare…

de dragoste (poetică)

se aburise peretele cănii stătea condensul ca o pată pe ea

mânerul î(m)i ţinea mâna dată uitării printre celelalte găsiri

sorbitura nu se găsea

*

păienjeni de scris îşi făcuseră plasă cineva desenase pe ea elefanţi

oasele nu miroseau deloc a mireasă umerii nu erau

adormiți nici bufanți

*

ca o memorie lumina ferestrei copia totul aproape fidel

şi-o dădea înapoi cu sclipire de veste:

uite-i condensul uite-i păienjenii uite-l pe el

*

el stătea plictisit şi mort de lumină părând că aşteaptă contururi de stea

că pregăteşte ‘nvierea-n ultima sorbitură să se scurgă în bătaia de inimă

în învingerea ei ce pulsează în ea

*

se aburise peretele mâinii condensul dintre moarte şi zi

îşi urca igrasia pe litere ca o căţărare de munte 

a unor copii

*

nu se (mai) scurgea prin mână simţirea nu rupeau elefanţii tăcerea din salt

igrasia-şi creştea încet igrasia în liniştea ferestrei

de transparent bazalt

the inside of the outside

strălucea cu interiorul în încordare

trăsesem perdelele cele groase

strălucea cu toate direcțiile

îmi învelisem ochii încuiatele pleoape

ca o celulă întunecoasă

ca un nou stil de viaţă:

*

interioară ne e toată viaţa

întreaga viaţă zâmbită sau plânsă în interiorul gândurilor

o trăim în interiorul privirii

o lăsăm să (ne) alerge în(tre) graniţele părerilor şi (pre)judecăţilor

acoperişurilor pereţilor cămăruţelor ce ne limitează (spaţiul):

întreaga noastră viaţă chiar şi cea exterioară

e înterioară:

*

dialogul e în(tre) mine şi tine

între mine şi noi

sub protecţia chefului nostru de a vorbi

în interiorul mingii de cer

în interiorul cafelei

a cunoştinţei şi-a prieteniei noastre

în mijlocul limbii ce nu ni se pare străină

ce nu ni se pare exterioară

*

câteodată sunt(em) în câte-un film

altădată în câte-o muzică

(sometimes we are in love)

fără să putem ieşi din dragoste

sau din ura (ei) cu care ne întoarce exteriorul pe dos

…sau invers!?

din care nu mai putem ieşi nici scăpa nici dori

*

în interiorul cântecului în care s-a prins urechea

partea interioară a exteriorului a fost coliviată

în cuvântul “colivie”

tot ce-are în comun în comun

interiorul cu exteriorul e uşa geamul şi principiul

vaselor al fizicii a’ trecerii

*

în interiorul curţii se află o oglindă în exteriorul geamului

în care am invitat soarele înăuntru

şi-am închis storurile

el se dichiseşte-n deschideri

se nesinchiseşte-n închideri

şi se strecoară asemenea ploii în frunze

în umbre în pumnii strânși (în bulgări) ai pământului

în ochii noştri prinşi în înteriorul privirii

prinşi în interiorul orbitelor

care se află desigur în interiorul acestei scrieri

ce se strecoară chiar acum în ochiul tău

în ochiul gândului cu care vezi

bătaia fluturilor cenuşii

căzută fruntea-n mână mi-a deschis

un zbor de fluturi cenușii

un zbor multicolor

ca ‘mbrăţişarea de arătură a unui plug

ca baterea de câmpi şi de ogor

*

ştiind că-i doare lovitura mea

nu m-am oprit să le trimit

mulţimi întregi de paşi

scrisori d’amor – cuvinte ca nişte bătăi ce dor-

un dor spre ce-i deschis

cu chinul lung şi luminos de stea

*

căzută fruntea a lăsat

întredeschis în palma ei un loc uşor

ca un fior

un locușor ca pana unui fluture de-abis

ca îndrăzneala minţilor din vis

ce se uimesc pe ele cu ce-i nou

*

în toamnă mi-a căzut din palma mea

rodul crescut de locul gol

rodul rămas ca loc deschis

sub fruntea de ogor şi câmp

sub arătura lui de gând

pe care-l bat cu-asprimea primăverii

tot crescând

căzută fruntea-n mână mi-a deschis

un zbor de fluturi cenușii

Să conteze doar forma?

…sau ce, gândești despre poezie aşa cum gândesc bărbaţii despre femei?!

Poezia de azi

îmbarligare nepotrivită

asocieri nenaturale

combinaţie ne/regandită

adjectivare amuzantă

îmbrăcarea îmbrăcămintei extrasezoniere

aliniere neplanetară

îmbrăţişarea îmbrăţişării duşmănoase

vedere sub coajă

două vederi trimise împreună (nu de la Mare)

terminare fără terminaţie

(nişte) descrieri sonore

ceva boabe de cafea ‘ntr-o ţigară

nişte spumă de (a)bere(ţie) pe tărmul oval

pe ţărmurile lipsite de capăt ale caietului şi scrierii

ale (de)scrierii

(pe) calea lui Kain

ce urme adânci inegale şi repezi

ce mulţi au călcat pe urmele tale

şi-au făcut din ele obiceiuri în viaţă

şi cale

începutul ei şi lumea-s deodată

deşi n-a pornit chiar odată cu tine

te-ai ridicat pe câmp într-o groapă

să zideşti dintr-un frate ruine

n-ai păzit intrarea la uşă

berbecul de care n-ai avut grijă cu coarnele-ntoarse

ţi-a’mprăştiat fumu’ mancarea ţi-o arse

respingerea faţa şi-a’ntors către tine

ţi-ai adunat faţa de pe jos toată ruptă

mânia ai lăsat-o să fiarbă

a crescut repede neagră o iarbă

în care fir cu fir se tot luptă