din ulciorul Tău curge istoria în cănile noastre “luaţi băieţi” ne spui “fac Eu cinste – ca de obicei” eu fotografiez viaţa-n cuvinte când cu blitz când fără şi înghesui în amândoi ochii astfel de momente cum îndesam cu piciorul în sac masa copiasă a caprelor lumina feţei Tale ne face să nu mai ştim de-i zi ori noapte; am ieşit cu cortul lângă voluptuosul pârâiaş al istoriei cu prietenii la poze
încep să mijesc adevărul acesta: tu eşti mai grozav decât… ce faci ? dumnezeule dă-te jos din ceruri pentru ce te-ai cocoţat acolo de zici că te-am speriat prinde capătul ăsta de funie ce-s eu bucata asta de treaptă… când mă simt apăsat îmi simt rostul iar când sunt călcat în picioare poate că se-ntâmplă numai şi numai ca să urci şi să cobori tu magazinul din colţ nu mai vinde pietre de betel iar pe mine nimeni niciodată nu m-a strigat iacov n-am şchiopătat din şold şi nu m-am luat la trântă cu îngerii însă încep să mijesc adevărul acesta
murită moartea s-a culcat şi ea ca dup’o lungă zi de tras la coasă şi a rămas doar visul după ea o aburindă umbră copioasă veniţi la-nmormântarea ei vecinii oniric conversau doar cu privirea nu îndrăzneau ca să rostească ştirea întrezărind de altfel viitorul: ca un coşmar de pom visând toporul s-arunce peste ea stropi de ţărână şi ce cuvinte ar putea s-aleagă? - înmormântarea asta-i diferită şi luminoasă ca o zi l’amiază e diferită ziua dintr-o mie – plângeau cu toţii hohotind de bucurie
cum ne temem de frica însăşi:
nu văd decât negru sub pleoape
îmi văd ochii închişi şi-mi văd orbirea
fără să ştiu ce folosesc în locul lor
sau cum de totuşi văd… am un sentiment de mulţumire
cu o uşoară fantă de teamă
le port şi le trag după mine-n neştire
pe faţă le zâmbet în spate le umblet
prin vene le zeamă aproape am terminat de tradus
poate de-aia mă locuiesc sentimente
e an de recoltă e vorbă de spus
zile priponite-n… evenimente
stăteam pe gânduri în genunchi
şi le simţeam înţepătoare
zdrobite coji de nuci cu miez
de gând care mă doare mă sprijineam de ele lin
ca de o trestie ascuţită
ce străbătea dulce venin
cum umbrele prin ape anin’
… o umbră ce-i mai mare îngenuncheat de greul lor ce năvăzut m-apasă
mă las purtat de lanţul-zbor
ca peşte prins în plasă
şi mă prefac că nu mă dor
mă mint că nu îmi pasă dar şi minciuna e un gând
o coajă-nţepătoare
ce leagă-n rândul ei un lanţ
cum becul nu-şi mai are rost
flacăra lui dispare
când zorile în mreaja lor
au prins lumina-soare
simţiri pătrate îţi stau pe rafturi
depozitarul lor eşti tu
într-o simţire mai mare
aşezată cu înmugurire pe ramura primăverii
ce-şi numără trecerea
cu cercurile ei mici şi interioare
într-o geometrie mai mare
triunghiularăpriviri înlănţuite îţi aşează-n ochi
în portul rotund şi fără de capăt
în care-şi lasă şi-şi ridică pânzele
toate corăbiile lucrurilor
având fiecare îngesuită-n unghere
simţirea
trage mai aproape de mine drumul damascului
cu paşii mei pavează-i curgereasau nu, lasă !
nu-s drumurile de aici destul de bune ?
tot cu două direcţii, exact ca prăfuita cale
ce duce de oriunde acolonu-mi trebe’ damasciana stradă
de n-o luminază nicio întâlnire
ş-apoi ce ?
n-am parte-n fiecare zi de-ntâlniri:
ba pe scară cu poştaşul
ba cu domnul x sau alte literede m-oi întâlni cu alfa-omega deodată
voi numi pentru totdeauna uliţa aceea
cu numele vechiului drum
pe care cel orb(it) de lumina ta
prin orbire şi-a căpătat vederea
prin întâlnire s-a întâlnit
undeva pe marginea bălţii
se odihneşte cerul obosit
ne-a strigat în ureche până când toţi plămânii lui
au plecat
şi nimeni nu ştie
de unde-au venit
în văile înţelegerii în văile simţirii… o să colindăm împreună potecile suferinţei sub paşi ehe, ar fi prea simplist să merg(em) aşa, pur şi simplu în W-uri
din clipe mari de lut se naşte viaţa oricum e prea târziu: imense au crescut şi şi-au ieşit din propriul înţeles ca apele care nu-ncap în mal şi lutul meu a fost cândva mărunt: dar nu mai e nici timpul care-i clipea privindu-l fix în ochi şi nici măruntul scutec ce-l creştea în clipe mari de lut se duce pesemne că de dor…
mă-nec în fumul patimilor ude care nu ard nici nu se sting în mine
lumina le e neagră par a spune…
: 100 de ani vechi sau chiar mai mult
vetust
un demodat ieşit din uz
patimă, jar, lumină, fum…
(cuvinte numărate şi stoarse de-nţelesuri de marii poeţi ai literaturii române – nepotrivite în gura mea de nepoet al secolului de acum)
azi patima e drog şi înrobirea e floare pe un munte alb de gheaţă
nelanţul dintre oameni doar îi leagă
prin obiceiul stilului de viaţă
omegă – alfă sub grămăjoara unor nasturi de cămaşă
ce zace piramidă sub o umbră
deschiderea ar sta să prindă viaţă
dar pe cămaşă ea-i o simplă dungă purtată-n grabă
către dimineaţă
eu nu ştiu ce-i iubirea: cunoaşterea nu ştiu ce e ! iubirea da !
nu mai sunt ochi li s-a tocit privirea de-atâta umblet e atâta-nghesuială între noi că raza nu pătrunde nemărginirea nu mai are loc nici mugurii de primăvară nu mai sunt plini ei dau aiurea-n floare ca laptele în foc şi noi avem de toate pentru ei: tăceri indiferenţi însă nu ochi
un desfăşurător cu liniuţe
cu cifre însemnând spaţiile goale
mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo
aiurea
oglindă înrămată-n calendare
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari întregul orizont e-atunci o pleoapă de după care privirile lui Dumnezeu ne cad în suflet ca-n brazdele rănite vindecarea cealaltă pleoapă o văd nepământenii noştri fraţi ce-şi pârguiesc pe alte ramuri de univers fructul oprit cum cărţile îşi poartă înţelepciunea ‘n-a sâmburilor foi cum toţi strămoşii nostri ne pândesc când în cămările din suflet se stinge-un bec şi pe sub pleoapă se-ascunde-un ochi si după el un gând şi o mulţime de oglinzi cu capu-n jos de parcă doar aşa le dai de cap la toate câte sunt le dai de rost când după gând se fofilesc simţiri ce stau înfipte ca nişte propteli să pescuiască din al vieţii lac un peşte mic un peşte jucăuş şi-alunecos scăpat din mreaja mare de mister în ochiul meu adânc şi curios când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari cenuşă-s norii toţi în vatra unui orizont ce nu-i al meu iar sorele-i un jar mocnit de vânt de adierea care ne-a şoptit că a mai ars un veac că s-a mai stins o flacără arzând
