cum ne temem de frica însăşi:
nu văd decât negru sub pleoape
îmi văd ochii închişi şi-mi văd orbirea
fără să ştiu ce folosesc în locul lor
sau cum de totuşi văd… am un sentiment de mulţumire
cu o uşoară fantă de teamă
le port şi le trag după mine-n neştire
pe faţă le zâmbet în spate le umblet
prin vene le zeamă aproape am terminat de tradus
poate de-aia mă locuiesc sentimente
e an de recoltă e vorbă de spus
zile priponite-n… evenimente
L-a apucat deznădejdea de ceafă şi dădea cu el de pământ
de parcă bătea (cu el) rogojina aceasta pe care-o călcăm cu toţii
în picioare.
Bine, asta după ce aşteptările, dezamăgirea şi deziluzionarea au pierdut pe rând la cărţi.
am muşcat din scut – de foame – şi avea gust de cruce numai ca să şterg sabia de limbă până simt gustul cuvântului - să mi se facă sete – mi-am numărat bucuriile bancnotă cu bancnotă şi-aveam puţine şi mai aveam şi ceva: simţirea să le ud cu lipsa datoriilor mele până le trece ofilirea ca o răceală dreasă * răsfoită setea după sete s-a oprit la pagina aceea neterminată nescrisă cu nici o apă în care înoată spălarea mâinilor lui Pilat ca nişte peşti piranha prinşi în mrejele mele mici de copilărie pe care le dreg cu alte mreje în loc să le las rupte ca peştii să-şi ia zborul ducă-se! * stătea pe masă la un moment dat o bucată de botez frântă ca o pâine de-mpărtăşanie şi-avea un gust neobişnuit de celălalt fiu – ce mare brânză părerea de rău? * „o brânzoaică?” mă îndemna ieri-ul „dar eu nu ştiu să-mi potolesc setea aşa” – îi răspundeam în timp ce mă îmbrăcam cu un alt obicei de a muşca din scut pentru ca lin să fiu şi pe dinăuntru protejat unde-s mai adânci prăpăstiile mai fierbinţi saharele mai ascuţite luminile * limba mea piatră de gresie o ascut cu sabia ochii mei de orizont culcat la pământ să vadă tăietura de pleoapă
Se curăţă tălpile de umblarea prin rouă, de umblarea prin iarba focului Tău.
din câmpul cu roate creşte oraşul cu rădăcinile lui de beton din coarde de tobe pe înserate răsare o dimineaţă de simţuri învălmăşite amestecate ca urmele ploii pe stradă ca stropii mulţimii de pietoni * rămân zâmbetele minte şi priviri printre geamuri se beau şi se cântă instrumentele-n ele cuvintele se-ntreabă de-s efemere sau există şi pentru ele un cer spre care să se răstească să spere… * popasuri îşi gată umbletul trecerea şi-şi pupă obrajii plecării-venire în filmul acesta actor-spectatorii joacă scena aceea de vorbă de dialog devenire * roată creşte câmpul-oraş şi-l ară turiştii cu vizita lor şi prind rădăcini de chei interfon dimineţile ce răsar în oglinzi sub ploile reci de rece beton * istoria aceasta născută pe foaie ca-ntr-un certificat viitor se delectează în privirile tale ce se-ntind s-o citească şi rotund se îndoaie ca un câmp ca un oraş ca o ploaie
Tocită cărarea memorie de umblet ‘şi-aşează tocirea.
…m-am cuvânt până când Tu!
simţi trecerea? ea e o punte lină de la dezastrul unei necunoaşteri spre lumină simţi gândul strâns pe braţ cu snopul floare? e rodul anilor spre nu mai doare… simţi frunza verii adiindu-ţi glasul? e viitorul ce-ţi umbreşte pasul
gândurile şi-au făcut cuib sus în creştet: ca să-şi hrănească puii tot ciugulesc simţirea şi-şi vâră ciocu’ până-n carne…
S-a împlinit un an de când poetul Ionatan Piroşca a plecat dintre noi, să-şi scrie altfel şi altunde poezia. Grupul de discuţii “Cuvinte la Schimb” iniţiat de el în anul 2001, care a făcut posibil dialogul între mulţi iubitori de poezie (creştină), atelier in care s-au prelucrat două Antologii de poezie proaspătă (2002, 2004) îşi reîncepe activitatea într-o altă formă:
http://cuvintelaschimb.wordpress.com/
Iată ce scria Ionatan în 2001 în mesajul de prezentare a grupului:
“Imi doresc ca, la venirea Sa, poezia romaneasca sa nu se rusineze.”
Implicarea şi contribuţia mea în discuţiile grupului a fost destul de mică, însă îmi amintesc cu drag momentul când o poezioară de-a mea i-a atras atenţia lui Ionatan. 
Îmi doresc să mă implic mai mult de data aceasta şi de ce nu, să vadă lumina tiparului si poezia creştină hunedoreană.
Doamne ajută !
…dute-n toată lumea ta cucereşte-o rând pe rând în dezordinea din ea… fă cumva aprinde-un gând!
a rămas mică ultima creştere pe semne c-am crescut se văd manşetele cu glezne lungi şi nişte gânduri mugurii au înverzit * din vechiul nou în noul nou surpriză înţeles pentru cuvântu’ “altfel” când am pierdut ce-am fost am plâns ca un copil ce spune tuturor că E * din trunchiul plin de noduri al schimbării cresc cum anul creşte tot schimbând noaptea pe zi şi pierde şi câștigă tot mereu vechiu-nceput cu noul început * chiar nici o pierdere nu-i dezgolită de câștig cum plânsu’ -nmugureşte-n bucurii (iar mugurii-s amari până-nfloresc) rămasă mică manşeta vechilor schimbări se bucură plângând de mâna ce a depăşit-o’n mers şi-i face semn de neştiut cu ochiul schimbului deschis-închis “pe semne c-am crescut…”
Nu există creştere fără schimbare Nu există schimbare fără pierdere Nu există pierdere fără durere! ***
Existând schimbare există creştere
Existând creştere există câștig Existând câștig există bucurie!
ce ropot de ploaie de vară sunt paşii Lui peste pietre iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară şoptită ca raza amurgului către seară în nopţile albastre şi senine de vară a visului şi-a durerilor noastre a clipelor negre şi-albastre * oloagă umblarea tace de lene şi îngerul tace lenevind tulburarea doar ziua cu ziua si ziua cu seara se-ntrec între ele alergându-se alene * de ce-i sună paşii ca moneda căzută de ce-i cade vorba la mine în creştet cu gura căscată privirea mea mută urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte * la ce îmi mai trebe tulburările ude mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet umblările toate prin mine zălude se scoală şi umblă cu trosnet * şi fac ce de mult n-am făcut niciodată pe pietrele lespezi ca ploaia de vară paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată în mersuri îi leg să-i scap de povară cu patul în mână şi inima ceară aprinzându-se toată
