din ulciorul Tău curge istoria în cănile noastre “luaţi băieţi” ne spui “fac Eu cinste – ca de obicei” eu fotografiez viaţa-n cuvinte când cu blitz când fără şi înghesui în amândoi ochii astfel de momente cum îndesam cu piciorul în sac masa copiasă a caprelor lumina feţei Tale ne face să nu mai ştim de-i zi ori noapte; am ieşit cu cortul lângă voluptuosul pârâiaş al istoriei cu prietenii la poze
cum ne temem de frica însăşi:
nu văd decât negru sub pleoape
îmi văd ochii închişi şi-mi văd orbirea
fără să ştiu ce folosesc în locul lor
sau cum de totuşi văd… am un sentiment de mulţumire
cu o uşoară fantă de teamă
le port şi le trag după mine-n neştire
pe faţă le zâmbet în spate le umblet
prin vene le zeamă aproape am terminat de tradus
poate de-aia mă locuiesc sentimente
e an de recoltă e vorbă de spus
zile priponite-n… evenimente
eu nu ştiu ce-i iubirea: cunoaşterea nu ştiu ce e ! iubirea da !
nu pot descrie sentimentul ăsta e-o stare veche şi nouă din copilărie de dinauntru prin oase şi carne se-afară curge prin mână emană ca transpiraţia e-nţepător că doare da’ mă umple şi mă plimbă ba în stomac îl simt vierme ba în inimă vânt aer înţepător sfrijit ca vacile lui Iosif în vis sau a lui Faraon uscate spice da’ plin în acelaş timp şi grase şi goale şi pline să fie vreo înştiinţare sentimentală vreo foamete sau vreun belşug de foame?
L-a apucat deznădejdea de ceafă şi dădea cu el de pământ
de parcă bătea (cu el) rogojina aceasta pe care-o călcăm cu toţii
în picioare.
Bine, asta după ce aşteptările, dezamăgirea şi deziluzionarea au pierdut pe rând la cărţi.
“Totul e simplu, atât de simplu, încât
devine de neînţeles.
Totul e atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.”
A unsprezecea elegie – Nichita Stănescu
Sorb, înghit, desfac, citesc fascinat poezia lui Nichita care din elemente cunoscute crează necunoscutul, tocmai pentru a-l cunoaşte. Îl aduce prin poezie sub privirile cunoaşterii, care şi ea, asemenea mie, se uită la el cu uimire.
Cuvinte înţelese, reale, palpabile înţelegerii descriu ceea ce trece dincolo de relaţiile pe care le avem cu noi înşine, cu lumea în genere şi pe care le considerăm de la sine înţelese, către relaţiile pe care le avem, care sunt la fel de reale, însă de a căror prezenţă suntem mai puţin conştienţi, spre deloc.
Când mă arunc pe mine în toate părţile deodată şi sunt tras de toate braţele gravitaţiei deodată, locuiesc într-un ochi şi ceea ce-mi stă sub paşi ca un drum e privirea. Atunci primăvara înfloreşte altfel şi fiecare mugur este un trup al existenţei în expansiune mult mai minunat decât albumul cu poze, mult mai fascinant decât braţul acesta de lemne pe care-l ţin în braţe.
Este însăşi creşterea copacilor ce-au fost cândva viitorul şi speranţa pădurii – a lumilor latente ce-au urcat prin lutul apos până în buza frunzelor, şi pe care eu, din dorinţa de siguranţă şi încătuşare, şi frica de a nu mă pierde în tot ceea ce este mai mare decât camera ochiului şi a gândirii, o numesc sevă.
Însă pe ea prea puţin o interesează denumirea.
trimite pe altul! auzi-mi tăcerea în glas spatele-ntors până lângă mine sunt eu şi rămân necurmat căci mi-e bine
îmi place aici la mine în suflet nu mă da afară în ploaie să curgă de pe mine sufletul meu să picure sau să curgă şuvoaie… când n-o să mai fiu - când doar ştergerea ta mă va ţine te vei vedea prin mahrama subţire? o să te-ncânte privirea din ochi, o să-ţi placă? trimite pe altul …în mine!
am muşcat din scut – de foame – şi avea gust de cruce numai ca să şterg sabia de limbă până simt gustul cuvântului - să mi se facă sete – mi-am numărat bucuriile bancnotă cu bancnotă şi-aveam puţine şi mai aveam şi ceva: simţirea să le ud cu lipsa datoriilor mele până le trece ofilirea ca o răceală dreasă * răsfoită setea după sete s-a oprit la pagina aceea neterminată nescrisă cu nici o apă în care înoată spălarea mâinilor lui Pilat ca nişte peşti piranha prinşi în mrejele mele mici de copilărie pe care le dreg cu alte mreje în loc să le las rupte ca peştii să-şi ia zborul ducă-se! * stătea pe masă la un moment dat o bucată de botez frântă ca o pâine de-mpărtăşanie şi-avea un gust neobişnuit de celălalt fiu – ce mare brânză părerea de rău? * „o brânzoaică?” mă îndemna ieri-ul „dar eu nu ştiu să-mi potolesc setea aşa” – îi răspundeam în timp ce mă îmbrăcam cu un alt obicei de a muşca din scut pentru ca lin să fiu şi pe dinăuntru protejat unde-s mai adânci prăpăstiile mai fierbinţi saharele mai ascuţite luminile * limba mea piatră de gresie o ascut cu sabia ochii mei de orizont culcat la pământ să vadă tăietura de pleoapă
las lumea să treacă prin mine spre voi*poza de aici…de parcă aş putea-o opri cum bogăţiile lumii se laudă cu averi de nevoi aşa mă laud eu cu verbul “a fi” * se curcurbează atunci când trece prin mine tot aşa cum se curcubează când trece prin voi cu spatele rămas în nuanţe străine de faţa luminoasă plânsă cu ploi * încolţesc sub brazde de lacrimi seminţe de zâmbet uitate acolo de timpul trecut uitat şi el sub nămeţii de plânset peste lumea ce curge pe dedesubt * e un potop împrejuru-mi de nestăvilit nu ştiu cât pleacă şi nu ştiu cât vine cântăreala arată mereu diferit: când arcă de Noe cu neamul sfârşit când lumea ce vine
mă simt abia venit în lume simţirea asta nu e trupul meu sunt un val într-o scoică stelară timpul curge prin vene stingher curgerea lui începe să doară * rătăcită printre gândurile mele e lumea bătută de valuri ca o barcă la mal agăţată pescuită de-un fir de speranţă soarbe cuvintele luminii din far * nu mă simt în apele mele viaţa mă trezeşte dimineaţa la fel zbaterea din corabia lui Noe înfrunzeşte în ghearele-mi de corb-porumbel
n-am cu ce să sap în cuvinte rămasele unghii nu înţeleg tu mă priveşti zâmbind leoaică cuminte să mă sfâşii în ghiare nu poţi pe de-a-ntreg’ * atunci mă păşeşti cu pasul tău lin de felină mă străbaţi ca o lumină de lună prin noapte şi geam limba ta linge timp şi-i imprimă o anotimpică înghesuire în an * colecţionez burghie din frunze privirea de leu e un pai şi un sorb păşesc peste apele îngheţate de munte nimic las în urmă din pasul meu orb * colecţionez lopeţi din vorbe-nvechite fără să sap în ele vreun rost cu care unghiile mele tocite să-l separe pe azi de ce-a fost * colecţionez unghii roase de alţii tocite de colecţii de multe-ncercări mai colecţionez priviri prea privite şi aproape-n colecţii adun depărtări * în cuvinte nu sap niciodată nimicul nu înţeleg ce nu înţeleg burghiul de frunze mă (ab)soarbe mă-nghite şi mă sfredeleşte de viu şi de-ntreg
umblă şi acum cu detectorul de metale peste tot umblă ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon apăsat sub butoane de banda lui magnetică magnetizat * e ne bun pentru altceva decât pentru umblet să detecteze cu aparatul lui sofisticat nişte mine în nişte tine nişte ceva într-un ceva crăpat * neînvins de sinele lui însuşi are doar o singură competiţie – a sa se caută cu detectorul de metale prin culegerea lui de-a se afla * se găseşte pe sub ascunzişuri se găseşte de cumpărat se găseşte în licitaţii în amintiri în găsiri în uitat * se culege ca pe-o vie în floare şi se-ascunde prin beciuri sub bolte de ani apoi se cântă prin megafoane din ecou în secundă turnat în pahar neîncăpător în taler cu bani * din umbra lui răsare alt umblet cu un detector de metale drept rădăcină umbra-i pare luminoasă senină risipită comoara ce-a adunat
uşile mele închise nu-s ale mele închise în nas sau peste gură trântite ca un braţ de cărţi prăfuite pe masă îşi târăsc (în umbra lor) umbra deschisă… * neumblate de mine cărările mele nu sunt ale mele vi le-am dat de împrumut vouă până mă voi întoarce să le închei marcajele ca pe nişte hotărâri definitive * iar îmbrăţişările de care m-am lipsit nu mi-au ţinut de frig îngăduind altor îmbrăţişări să mă-ncălzească într-o imposibil-de-rupt îmbrăţişare * poezia nescrisă-i a mea! cea pe care v-o destăinui nu-mi aparţine
pentru că n-am vrut niciodată să fiu pentru că s-a’ntâmplat pur şi simplu pentru că “purul” nu-i pur şi a defini “simplul” nu-i simplu pentru că există litera “p” ca să poată exista cuvântul acesta şi pixul şi pasta şi probabil posibilitatea în sine pentru că n-am fost de faţă atunci când Nichita cel cu coasta ruptă şi cămaşa sfâşiată şi-a pierdut cunoştinţa prin cunoaştere pentru că îmi doresc să fi fost acolo în momentul acela adăugat timpului adăugat vorbelor ca un suflet care să le însufleţească pentru că dorinţa aceasta îmi face la fel – eu ar fi trebuit să fiu sufletul acela din vorbe zgomotul ce cu forţa (lui) ţine rostirea deschisă pentru că nu-i prea târziu să nu mă las mai prejos adaug lângă momentele lor momentul meu pentru că altfel pentru că aşa pentru că acum
