căderea gândului pe gânduri

stăteam pe gânduri în genunchi
şi le simţeam înţepătoare
zdrobite coji de nuci cu miez
de gând care mă doare

 

mă sprijineam de ele lin
ca de o trestie ascuţită
ce străbătea dulce venin
cum umbrele prin ape anin’
… o umbră ce-i mai mare

 

îngenuncheat de greul lor ce năvăzut m-apasă
mă las purtat de lanţul-zbor
ca peşte prins în plasă
şi mă prefac că nu mă dor
mă mint că nu îmi pasă

 

dar şi minciuna e un gând
o coajă-nţepătoare
ce leagă-n rândul ei un lanţ
cum becul nu-şi mai are rost
flacăra lui dispare
când zorile în mreaja lor
au prins lumina-soare

 

porţile deschise ale duminicii

ce să descriu, litera

inima literei sau sunetele ei răspicate?

drumul cu tot cu paşii surprinşi macro

într-o poză

salvată undeva într-o amintire

mai degrabă uitarea s-o descriu

rătăcirea mapei – hărţii aceleia -

după care ştiam cum să găsesc amintirea

şi unde

 

acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o

şi fără să păcălesc adevărul

şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui

ca o realitate mai mare decât actul în sine

de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte

n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea

 

coastele literei să le descriu?

cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului

bătăliile, războaiele, frământarea

dospeşte-n înţelesuri frământarea

şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci

iar alteori a vatră

 

pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare

n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere

în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii

ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei

 

prisma scrisului

S-ascundă cuvintele lumina (aşa) cum lumina ascunde culorile.

(da de unde) mi-a venit o idee

Doamne

Tu eşti Cuvânt eşti Duh şi eşti Idee

sau nu nu idee

Ideea tuturor ideilor

a tuturor ideilor care se întrupează-n cuvinte

şi-n lemne cu viaţă prin ele

şi-n albine şi-n zboruri

mai largi decat legile aerodinamicii

mai largi decât alte idei

în diversele lor coperţi

folosite de diferiţi oameni

neavând nici un fel de idee

(de) ce fac

cu autobuzul spre cafenea

de ce mă depăşesc cuvintele tale ?

staţie în care nu opreşte autobuzul

nor lipsit de ploaie c-o parte luminoasă

şi una umbrită (de el însuşi)

nedând voie părţii celeilalte s-o întrepătrundă

tu eşti mişcare eu undă…

de ce trec cuvintele tale prin mine ?

vânt pentru porumbul coceni

direcţii umblate haihui într-o gară

noapte trecută prin coastele zilei

neoprită şi necompostată fugară

nu ajung la mine şi nici eu la ele

cuvintele tale se opresc într-un prag de tăcere

cu degetul pe soneria memoriei

şi-a timpului de citit romane poliţişte

pană la capăt

final în care cuvintele tale m-ajung dintr-o dată

de ce ne dăm întâlnire numai acolo

în cafeneaua cuvintelor

însoţite de apă gratis şi la discreţie

cu gheaţă cu lapte cu zahăr

de ce doar acolo ne dăm întâlnire ?

citesc cartea geamului matematica orei

şi-aştept autobuzul cuvintelor tale

roțile ce se-nvârt în neştire

întreabă-mă, hai întreabă-mă

nu  mă mai întreba unde sunt !

de ce mă întrebi unde sunt ?

de parcă nu ai ştii aşa mă-ntrebi

întreabă-mă altfel de întrebări

şi-ntreabă-mă altfel !

poate atunci mirat am să te-ntreb şi eu de ce mă-ntrebi ?

ca tu să mă întrebi de ce ?

te-ntreb nu zic

m-ai întrebat ceva ?

mi s-a părut c-ai vrea să-ntrebi

ai vrea ?

păi şi de ce nu-ntrebi ? întrabă-mă orice !

întreabă-mă o… ceva uşor ca să-ţi răspund c-o întrebare grea

nu-ţi place aşa ?

te miri că-ntreb ? zambeşte şi întreabă-mă !

întreabă-mă hai nu te mai mira

întreabă-ţi întrebarea !

ai vrea ?

pe culmea rugăciunii

se rupe de mine drumul spre culmi

se verticalizează treptele lipsă

Doamne coboară în mine securi

să ciopârţesc feţele lor de eclipsă

fermoarul tot creşte încet în ruptură

la fel cum desfac jacheta de ploaie

stropii se-aliniază în balta greoaie

şi spală mărunt zâmbetul de pe gură

cu găuri prin ea întinsă pe spate

(ca o plictisitoare bază de date)

stă scara cu burta la soare

lungitul ei orizont geamăna-i plafonare

măcar să umblu pe ape îmi zic

pe culmea unui val să-mi vântur paşii

pe treapta instabilă – inamic

să-şi sprijinească umbletul urmaşii

aruncă-ţi Doamne viţele cu corzi

să crească-n mâna mea o sprijinire

de vorba mea banală să-ţi înnozi

înaltă ca o culme a Ta rostire

limba imaginii

hai să vorbim metaforic, e o limbă înţeleasă mai bine

de ce să le spunem aripi mici sau dulce de miere ?

mai bine le spunem albine !

să ne lăsăm imaginaţia să zboare, să lăsăm fantezia s-o prindă

să facem din pământ o plimbare şi din cer o zeamă de limbă

să bem băutura prin vârtejuri de îngeri cum se sorb pe terase pahare cu paiul

să lăsăm metafora să ne-ajungă, să ne-atingă pe umăr

să ne depăşească şi-apoi peste umăr să ne zâmbească !

nuanţe verbale

Se vede prin aerul acesta care ne înconjoară cum ne ies cuvintele din gură, tot aşa de vizibile ca bulele-n apă.

Acolo ne temem, şi dintr-o dată facem din suprafaţă fericirea supremă, sfidând memoria (amintirea) aceea când plămânii respirau lichidul ca pe-o normalitate de la sine-nţeleasă.

Când se va vedea prin aerul acesta care ne înconjoară desprinderea de pe buze a ultimelor cuvinte, atunci vom ştii (cu siguranţă) că rezerva aia a fost limitată şi a ajuns la capăt.

De-ar avea cuvintele culoare, nuanţele celor spuse de noi n-ar sta-n dicţionare ci-n depozitele de vopsele, iar aerul şi atmosfera din jurul nostru ar fi ca lumina de dincolo de prismă.

Când ne-am certa am vorbi cu negru, cu gri şi cu roşu, iar împăcarea ar fi verde şi albă, înrămată de conturul firav al fiecărei zile, în albumul anilor şi-n galeria vieţii.

Din adâncul acesta al oceanului propriu dau drumu acestor câtorva vorbe oxigenate, ca să vă miraţi voi peştilor, şi ca să completez aerul ce începe imediat ce se sfârşeşte acesta.

atunci încetez să mai fiu

ca pe nişte rachete, ca pe-artificii

ca pe nişte explozii solare

ca întâlnirea din cupola de sticlă

energia Cuvântului Tău mă străbate, m-aPrinde

mă doare !

îmi iau fuga-n spate şi-o arunc înaintea mea

ca pe o vestă, ca pe o izolare

ca pe un colac de salvare

din lumea asta prinsă de razele de lumină

cu nişte cârlige oţelite

prea tari ca să le-ndepărtăm, prea arcuite

apele tulburi se-aşează şi devin străvezii

când Tu le calci cu netezirea

Nordul şifonat redevine Nord

roţile se aşează pe liniile lor ce se-ntâlnesc la infinit

când Tu îţi laşi cuvintele să mă străbată

privesc uimit la simplitatea frumuseţii

de parcă n-am văzut-o niciodată

atunci încetez să mai fiu

trăiesc în picioare agăţat de tavanul plus-urilor, minus-urilor

cu susu-n jos asemenea liliecilor

în vidul strâmt al cupolei de sticlă

şi încetând să mai fiu trăiesc o lumină ce nu-i a mea

şi sunt viu

fără despre

mă uit prin vorba ta până în viaţă

ca ‘ntr-o lentilă ce-o aduce aproape

ea e acolo mică şi departe

dar vorba ta îi e cârlig şi aţă

când tu vorbeşti a timpului dezastre

îmi explodează-n carne nişte mine

cum calcă degetele lungi încet pe clape

şi muzica se-nalţă şi-şi revine

nu e totuna să-mi vorbeşti pe note

să-ţi scoţi din buzunare portative

nu-mi desena nămeţi, nu mi desface

ci lasă-i să mă ningă lin pe faţă

pe ochi, pe buze, pe urechi, pe viaţă

prin vorba ta rotundă şi subţire

ascultare

fără pământ şi apă şi fără rădăcină

toiagul cu lucirea uscată, noduroasă

din noaptea ce-i ascunsă în lumină

a prins viaţă

de unde-a izvorât în el udeala ?

cum creşte lemnul fără rădăcină ?

din lipsa de mâncare ies migdale ?

cum de îşi are frunza-n primăvară tulpină ?

lipsiţi de pricepere, nărozii,

atomii cuibăriţi în molecule

se-nghesuie în vorba gurii Tale

s-o născocească, s-o alerge, să o suie

şi prin uscata coajă a lemnului cu noduri

prin frunze şi migdale să o spuie

Numeri 17.8

joaca cu vorba

şi Ţie-ţi place să te joci cu vorba, iar vorba Ta cu vorbă prinde viaţă

cu braţele deschise către joacă şi “mingea” ce-şi aruncă-i dimineaţă

Tu-ai aruncat o vorbă în pustie şi-a stat pe braţul nopţii o lumină

şi-o altă vorbă ascunsă prin grădină a înflorit din iarba ce-o răsfaţă

din undă-n undă jocul se desface cum zâmbetul se-mprăştie pe buze

se pierde-n ochii mari privirea hoaţă fugind cu înţelesurile obtuze

e-o voioşie fragedă si caldă lipsită de mai multe feţe-ntruna

e da cu da şi nu cu nu cununa a vieţii şi a gârlei ce o scaldă

pe fiecare parte zarul vorbei îşi poartă numărul de sărbătoare

aruncă  jocul Tău în poala boltei peste ambulanta trecere sub soare

Ioan 6.68, Ioan 1.1, Geneza 1.3

dialog vizual

şi-a ascultat mesajele-n oglindă, conturul lor pe limba ochiului

pe unda unui gând şi-a unui ţel înscris instantaneu pe-o hartă vis

şi-a ascultat mesajele-n oglindă cu degetul în aburul întins

o mască şi un zid ca un străin vorbind cu un tâlmaci nărod

nesătulă  guma de şters mânâncă şi roade desenul cu tot cu oase -

lângă el un pescar şi-a îmbibat momeala (firul privirii) în oglindirea unei lumi

în geana lumii trezită de cascada ce curge repede rece şi cald

încrucişat, îmbrârligat, precis

în loc de peşti se prind în fir impresii şi-n oglindirea lor sunt două feţe

ce trag, se ceartă şi se-aprind, se bat pe-acurateţe

poeme mincinoase

adevărul poemelor mele a murit

s-a înecat pe malul foii de plumb din care-şi făcea Bacovia ţigările şi pâinea pe care-o fuma în anotimpul plumburiu al ploii

adevărul poemelor mele s-a înecat în moartea ce răsare plumburiu ca un zâmbet, plombat pe faţa unor cuvinte inutile

adevărul poemelor mele s-a îngropat – aşa cum praful s-aşterne pe timp îşi aşează moartea înghiţiturile fără să se înece, făr’ să se sature

am îngropat adevăru-n poeme:

să testez învierea – făr’ să am dreptul. ştiam de mai demult că plumbu-i greu, că-n fiecare zi moare o zi

istoria-şi îneacă malul prezent cu apele şi valurile ei şi le îngroapă în albumul de plumb al uitării

am îngropat adevăru-n poeme:

aceleaşi poeme din care cresc pomii în nisipul din care se-agaţă geamurile-n crengi

ferestrele învierii pe care le sparg copiii cu joacă, cioburile din care-mi înseilez poemele mincinoase