o poezioară (mică) cu ceva cutii la coadă să rimeze tinicheaua ba cu stradă ba cu… îndeas-o cumva-n desagă o unire ca de nuntă ce se vede tot mai mică şi în urma ei năvală praful sare se ridică şi se vede norul (mare) ce-i lipsit de orice ploaie uf uf (hai) s-o lăsăm pe altă dată într-o baltă ce-i rimată ba cu udă ba cu lată plicti(agoni)seala mă cuprinde nu mai pot să văd ideea în mulţimea de cuvinte într-o muşcătură fermă a crescut rupturi de dinte ştirb e zâmbetul …şi minte aaa [...]
cântase cineva cu alte cuvinte melc-melc-codobelc-ul credinţei de ni se lungiseră ochii până dincolo de lume * din ziua aceea nu ne-am mai bizuit pe bastonul orbirii şi ţii, ţii minte cum muncim să lungim bîjbâiala în alergare din dimineaţă până-n negare * de-i noapte de-i zi când înţelegem folosim alţi ochi şi fredonăm altfel cântecul naiv al copilăriei (ba aşa pentru noi înşine, ba pentru alţii)
pe deasupra în în şi pe el
de jur împrejur până în spatele lui în faţă
lângă lângă lângă celălalt lângă
aproape de orice apropiere şi de orice depărtare
aproape peste tot chiar şi între apropieri
nu-i loc în care să nu fie loc
prin faptul acesta
printre faptele acestea
a luat foc ploaia de la ceva chibrituri imposibile
eu am aprins-o cu frecarea palmelor îngheţate
tu i-ai dat foc cu sfredelul acela al privirii
în iasca uscatului suflet
el şi ea s-au încălzit pe-o parte
pe partea interioară a ploii
cu spatele la indiferenţă umăr în umăr
cum stau anii unul lângă altul în sprijinul istoriei…
au dat foc ploii
acestei mirişti de nori
verticalei foi a cerului
V-aţi întrebat vreodată cât roşu a existat şi există în viaţa cotidiană a românilor? Istoriceşte vorbind, neamul românesc stă între argintiul capului de lup dacic şi roşul mantiei romane. Albul senatorial al togei romane nu s-a prea prins pe pământurile lui Burebista şi Decebal, şi chiar dacă a revenit puţin prin secolul revoluţiei paşoptiste, s-a transformat repede într-un gri, culoare care, din nefericire, domină pe culoarele sufleteşti şi morale nu numai ale guvernului nostru. Am mai cunoscut si o perioadă de verde turcesc, iar apoi, după o scurtă perioadă de senin, ne-am afundat în roşu. Şi nu orice fel de roşu, ci roşu sângeriu.
Că tot veni vorba de sângeriu, situaţia e cam roşiatică la Roşia Montană, localitate cuoscută de romani sub numele de Alburnus Maior, iar sub austro-ungari cunoscută ca Pârul Însângerat ( Verespatak ). Primul Traian, împărat roman, a înfiinţat o colonie minieră, al doilea Traian, preşedinte român, vrea sa-i urmeze exemplul. Se estimează vreo 300 de tone de aur şi 1500 de tone de argint pe o perioadă de 25 de ani. Dar nu pentru noi, noi suntem prea săraci să ne extragem aurul şi argintul. Noi doar oferim forţa de muncă, ridicând astfel nivelul economiei şi mai primim câteva tone de minereu. Şi dacă suntem cuminţi şi nu facem gură, o să crească PIB-ul, deci o să o ducem bine. Dar cum unii academicieni, răi de muscă şi grei de cap, au demonstrat cu argumente ancorate în realitate că această afacere nu aduce profit ţării, al doilea Traian a devenit roşu de furie, în loc să devină roşu de ruşine. Şi nasul lui Pinocchio ar deveni roşu în faţa atâtor argumente mincinoase din parte autorităţilor. Ba mai mult, unii localnici au văzut roşu în faţa ochilor cu prilejul vizitei preşedintelui. Dar să lăsăm acest roşu particular şi să ne întoarcem la roşul general.
Am mai cunoscut vreo câteva decenii de roşu, sub steaua susţinută de seceră şi ciocan, timp în care unora li se înroşeau spinările în închisori, altora li se înroşeau spinările pe câmpii, unii aveau ochii roşii prin fabrici, uzine şi la cozile de dimineaţă, alţii erau roşii de emoţie când dădeau declaraţii, câţiva erau roşii la faţă de bine. După o revoluţie însângerată, tot n-am scăpat de roşu. Vechii roşii au devenit noii roşii, numai roşul general a mai pălit. S-au schimbat pasional nume de străzi, nume de funcţii, nume de instituţii; s-au regândit poziţii, opinii, strategii; s-au dat case, pamânt, drepturi; s-au înlocuit doctrine, miniştri, partide; s-au înfiinţat ministere, afaceri, firme; s-au dat legi, şpăgi, tunuri financiare; s-a promis, s-a minţit, s-a sperat. Şi am ajuns la portocaliu. Dar ştiţi ceva? Trăim într-o epocă modernă în care totul e relativ, totul se schimbă, aşa că portocaliul e noul roşu!
S-a înroşit sistemul de învăţământ, de sănătate, de pensii, chiar şi sectorul privat, administraţia, poliţia, armata, biserica. Omului de rând i se urcă sângele la cap când vede unde se duc banii publici, când vede cât mai are salar, când vede facturile. Reclama turismului românesc promovat de pe roşul buzelor doamnei Udrea este mult depăşită sentimental şi calitativ de reclama făcută ţării de prinţul Charles al Marii Britanii în documentarul de o oră intitulat Wild Carpahia. Iar despre preţ, n-are rost să vorbim!
Trăim într-un roşu bolnav. Omul e măsura tuturor lucrurilor, spune o maximă filosofică. Aşa că putem măsura ţara prin oamenii care o conduc. Iar de mai sunt OAMENI printre ei, luaţi aminte că orice apus e roşu! Deşteaptă-te, române!
Cristian Maroneac
(se) ştiu mai multe despre lună decât despre oceanele negre ştiu de pildă că o lună are treizeci de zile şi-o groapă iar forma ei diferă cât se poate de mult de nivelul mării de nivelul de înţelegere al apei * mai ştiu câteva diferenţe dintre două puncte şi punct dintre o baltă şi-o stea dintre setea ochilor tăi şi setea ce-i deschisă în inima mea * aşa se aude (că) verbul a ştii e mai apropiat de lună decât de mărginitele ude ce stau peste marginea lor de jos ca un episod enigmatic ca un suflet al lui se ştie despre lună că-şi împrumută lumina şi în lumina aceasta mai ştim că Lumina fără de împrumut va inunda ţărmurile înţelegerii noastre ne va da peste inimă asemenea laptelui în foc ne va uda până la piele până dincolo de piele până dincolo de oase şi de oricare ţărm * adevăratul ţărm e-n ce-a spus El
Se curăţă tălpile de umblarea prin rouă, de umblarea prin iarba focului Tău.
Tocită cărarea memorie de umblet ‘şi-aşează tocirea.
Alternez între citit şi scris. Nu voi putea depăşi “vama” aceasta pentru că trecerea nu-i ca graniţele pe care le păşeşti dintr-o parte în alta. Ea e o “lungă trecere” cu peisaj diferit, mereu şi mereu diferit. E ca şi cum în loc să treci strada, mergi de-a lungul ei.
…m-am cuvânt până când Tu!
Nu posed cu adevărat nimic. Singurul act de proprietate pe numele meu e bucuria de a mă folosi de (tot) ce nu-mi aparţine.
(m)I-ai dat drumul: din colivie a zburat direct în lanţurile libertăţii.
Copiii şi-au pregătit plasele… Fluturii încă nu ştiu lucrul acesta…
să geografiem râurile – dar nu râurile cu maluri râurile de gânduri râurile de lacrimi înrâurirea de oameni cu râuri în ei - ce mai niciodată nu-şi revarsă spre noi delta revărsării râurilor lor - râurile-s cicatrici cu care-şi cioplesc trecerea să le cicatrizăm pe foaie cu creionul să le cioplim albia în vorbe
Nu te am decât atunci când te-arăt…
