din ochiul meu stâng şi din ochiul meu drept cum făceam mai demult cu băţul, ligheanul şi boabele încercând să prind vrăbii sau porumbei din ochiul meu drept şi din ochiul meu stâng am făcut o capcană legată cu zâmbet să prind cumva zborul din privirea ta în deschiderea ochilor mei
Curios Doamne cum de-a lungul săptămânii nu te vedem duminica de cele mai multe ori nu te înţelegem inexistenta ta existenţă cărţile o numesc doar posibilă, sau cel puţin imposibil de negat. Imensitatea erorilor din lume te fac urât şi rău, chiar odios… Şi totuşi copiii îţi cântă laudele bolnavii plâng şi-şi pun speranţele în rugăciunile pe care ţi le înalţă
noi nu putem controla învierea însă-i putem desena o ogradă: mintea s-o guste, ochiul s-o vadă. surogatul ei ne distruge frumuseţea adusă de primul Cuvânt de prima-nviere ce nu diferă de ultima între ce va fi şi ce-a fost odată viaţă nebiruită, ne-ncătuşată explozie ordonată pe sub treceri la-ncheietură şi astăzi mai compun(em) din puterea ei zdrobitoare şi din scânteia-ntâlnirii-ntre fire…
pe portativul crucii ciocanul şi lovirea îşi suflă lovitura în fluier de picior sfărâmarea şi căderea, durerea şi trosnirea răsună-n portativul înscriselor istorii ce se despart la moartea Marelui Dirijor total nepotrivită o voce omenească blesteme şi injurii aruncă în ciocan ar vrea ca să-l amâne, să-l tacă, să-l oprească dar el îşi cântă nota în celălalt ciolan da’ ce ?
Ziua era’ncinsă, printre praf şi trudă Soarele curgea pe ziduri şi străzi ca să scapi de arşiţa şi nădufu’ amiezii te duceai spre casă trecând printre gărzi. Era multă lume, strada’nghesuită suliţe romane pentru osândiţi Străin îţi era şi sclavul şi arena fără să te’ntrebe ţi-au pus în spinare povara osândei s-o porţi tu o clipă, Simon din Cirena. Întâmplare a fost c’ai trecut pe acolo?
te-ai strecurat în lumea aceasta în care se poate ara marea cu boii în care valurile devin aripă sau altceva… prin fanta cuvântului te-ai strecurat de pleava celeilalte lumi (din lumea lor în lumea ta) * prin zâmbete ai încercat să fugi şi ai fugit de leul care răcneşte cu toată coama lui pe dinafară până în hibernarea lăuntrică a fricii doar ca să te rezemi obosit de zidul lui “acasă” ca să te rezemi într-o gură de şarpe * te-ai strecurat într-o sită ca o pâine de nisip într-o vreme din nici o altă pricină decât dorinţa de strecurare dorinţa crescândă a aluatului tău a brazdei lichide pe care-o răstoarnă boii plăcut-invizibili ai trudei * pe piatra aceasta caii tăi nu pot să alerge de aceea ai tăiat pădurea acelei lumi în care rătăceai din umbră în umbră dară dară vei găsi apele curgătoare sau chiar mai mult de-atât: izvoarele
se minţe? nu! nu vreau să dezplevesc seminţe nici să descriu asemănarea lor pe foaie sau îngroparea lor trecătoare sub copertă * desigur că se minte! e la mintea cocoşului acel negru sub unghie care deschide diferenţa precum o cheiţă mută din loc muntele uşii de fier din iarna închiderii spre primăvară * se minte cu coajă cu tot până la miez şi parcă totuşi cel mai mult cu coaja se minte de… nu se mai vrea găsit miezul de… nu se mai vor scuipate cojile * să mai dezgropăm astfel de o-se-minte sub straturile atâtor obiceiuri până dăm de fosilele noastre luate prin surprindere de erupţia prezentă? * o-se-minte o-se-minte cu voi ne scrie istoria
goală stă pagina ca un oftat şi ce dacă stă? …se poate o avalanşă mai mult: bruscă încuiere de pleoape peste ochi peste ochii cuprinşi de necitire peste care se surpă-n ele însele piscurile lucrurilor de nu ştiu temeliile munţilor ce le înţeapă bunăoară coaja de ou îi e suflet albuşului frunzele sevă oxigenului până-n tulpina tuturor plămânilor creşte zborul în loc de pene mângâierea aerului în loc de aripă… * e alb aerul închis în oftat necunoscută culoare pentru culori desigur că da desigur că da zâmbetul doar el surpă totul din când în când ca un sfârşit de vis numit altfel cu alte nume necunoscute lor cu un mister al misterului desigur că da… te iubesc! pe tine iubire te iubesc cu tot ce-ţi va rămâne ţie mereu necunoscut să te chinuie şi pe tine dragostea ce ţi-o port să te chinuie şi pe tine chinul tău în
misterul cu care îmbrac oftatul cu scris …desigur că da
masa e îmbrăcată în lemn dungat negru cu crăpături fine în fine zic şi-mi aşez cana pe jilţul acesta tocit sub cană domneşte o urmă rotundă în cană domneşte o undă rotundă pe care o-nghit sec îmi pică rău înghiţitura de nu-mi pasă de-o ignor şi mă fac că nu-mi pasă decât de blana dungată a lemnului cu care s-a-mbrăcat masa în loc în locul acesta în care activităţile i se-nchină în locul acesta de unde domneşte în locul acesta de unde
le extrag frumuseţea în vorbe le forţez frumuseţea cu forţă le surprind frumuseţea c’o poză dacă le descriu mai sunt frumoase sau frumuseţea descrierii le umbreşte?
piatră de culoare albastră moale ca o apă din spaţiu rupe dunga-n onduleuri pe nicovala zgomotoasă a radioului
Ce durere-i plăcerea! Ce himeră!
glisează timpul leneş ca o uşă ce nu ştiu cum mereu mi-o ia ‘nainte mă ştie previzibil şi cu minte mereu arzând şi tot mereu cenușă * înclină strada gândul ei de ducă şi mă tentează să îi cred povestea să-nclin să cred că înclinarea-i vestea ce-ar spune-o tuturora da’ n-apucă
* cu trecerea lui leneşă şi calmă a apucat-o timpul drept spre mine mă sperie şi mă-ncântă şi mă calcă de-mi netezeşte cutele străine
* glisează diapozitivul zilei schimbând puţin sau mult mereu decorul lumină mi-e privirea ce-i susţine pe un perete alb de-aripă zborul…
…faptul că nu-i pot explica “lipsa” mă doare. 
