Category Archives: definiţii

cam aşa arată:

cam aşa arată:

un desfăşurător cu liniuţe

cu cifre însemnând spaţiile goale

mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo

aiurea

oglindă înrămată-n calendare

e aşa rotund-înţepător

e aşa rotund-înţepător
nu pot descrie sentimentul ăsta
e-o stare
veche şi nouă din copilărie
de dinauntru prin oase şi carne
se-afară
curge prin mână emană
ca transpiraţia
 
e-nţepător că doare
da’ mă umple şi mă plimbă
ba în stomac îl simt vierme
ba în inimă vânt
aer înţepător
sfrijit ca vacile lui Iosif în vis
sau a lui Faraon uscate spice
da’ plin
în acelaş timp şi grase
şi goale şi pline
 
să fie vreo înştiinţare sentimentală
vreo foamete
sau vreun belşug de foame?
 

perindare

perindare

Alternez între citit şi scris. Nu voi putea depăşi “vama” aceasta pentru că trecerea nu-i ca graniţele pe care le păşeşti dintr-o parte în alta. Ea e o “lungă trecere” cu peisaj diferit, mereu şi mereu diferit. E ca şi cum în loc să treci strada, mergi de-a lungul ei.

o neaşteptată

o neaşteptată
poezia îşi aşteaptă iubitul ca o iubită
goală stă şi-l aşteaptă nu zic ca ce
precum nasturii de la cămaşă desfăcută
să i încheie
să i coasă în carne şi-n schelet
iubitul ei iubit
poet
 
“Vreau să vă spun un lucru, cu risculde a mă repeta: eu nu prea cred că
există poeţi, cred că există poezie.” – Nichita Stănescu, Gând 2

una din dogmele vieţii

una din dogmele vieţii

Crezi că poţi să ocoleşti durerea

crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?


Ea nu ne este ceva necesar

ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval

chiar având lângă ea şi-altă piatră

pe-a Pământului roată.


Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea

cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui

ea e lumina din întunerecul binelui

e cifra exactă dintr-o coordonată

e spiţa susţinătoare de roată.


Chiar dacă crezi că o poţi ocoli

o vei găsi în ocolul pe care îl faci

te va strânge ca şireturile pe-ncălţări

ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.


Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii

asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !

Cuvântul călător

Cuvântul călător

când a plecat din galaxia Lui

cu viteza Lui însuşi

era Întreit de sigur pe El

că tot ce va exploda prin propria rostire

va fi bine


nu cunosc obiceiurile cuvintelor

şi nu ştiu dacă ele de obicei explodează

însă se prea poate ca ceea ce folosim noi când vorbim

să fie schijele primului Cuvânt

la ce ajută descrierea vieţii ?

la ce ajută descrierea vieţii ?

ce-s şirurile vorbelor cu rimă

şi potrivirea lor către final ?

o matematică nebună şi senină

o transparenţă verde făr’ ocean


se scurge şirul ca un gong extatic

lovind în creştet timpul prea rotund

încătuşând descătuşări de patimi

cu râsul fără vorbă plâns profund


oglindă spartă-i vorba cea întinsă

ce poate ea să facă pentru mine ?

realitatea frântă mi-o arată

cu multe chipuri rupte fără rime


adun în matematica aceasta a vorbirii

bucăţi de viitor şi de trecut

să petecesc cumva veşmântul firii

ce de prezent fără curmare-i rupt

minus unu (matematica iubirii)

minus unu (matematica iubirii)

Calculele pe care le-ai făcut n-au rezultat

le lipseşte egalul

şi mai ales le lipseşte raţiunea.

Calculele pe care le-ai făcut fără mine

sunt incomplete …

meseria poetului

meseria poetului

– vezi-ţi dom’le de treabă ! sări omul ca trezit din cărarea lui netedă.

- asta fac, îmi văd de treabă ! răspunse omul deşteptător. asta e treaba mea să te incomodez ca o durere (şi ca un) junghi ce te face să mergi la doctor, sare ce ustură când separă rana de vindecare.

asta e meseria mea să pun pe fiecare etichetă altă etichetă şi din ele toate să construiesc un alt turn babel în care fiecare limbă e alt om, şi fiecare cuvânt e altă limbă.

asta-i meseria mea, să bat întunericul cu lopeţile luminii şi să creez dispute din diferenţe, din lipsa netezirii, din libertatea diversităţii.

asta-i meseria mea să fiu părtinitor şi după plac să modelez lumea, de parcă forma e fără formă, iar mâinile mele sunt aluviuni şi ape năvalnice ce îmbracă ţărmurile în forme noi, limitările în “şi totuşi” sau “dar dacă” căscând ochii să vadă ce li se părea invizibil.

urmăreşte lungimea degetului meu – limbă de iguană – ce nu vorbeşte decât arată şi se aşează pe înşelăciuni ca musca pe căciulă, ca apăsarea pe destinaţia liftului, ca indicatorul pe direcţie.

asta e meseria mea, să aduc nenumitul în nume, să-l încrustez şi să-l marchez cu dalta albastră precum îşi marchează inelarii aurul, şi din golul porţii îşi fac fotbaliştii victoria.

“E meseria poetului [...] să numească nenumitul, să arate cu degetul la înşelăciuni, să modeleze lumea şi să n-o lase să adoarmă” – Salman Rushdie