un desfăşurător cu liniuţe
cu cifre însemnând spaţiile goale
mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo
aiurea
oglindă înrămată-n calendare
un desfăşurător cu liniuţe
cu cifre însemnând spaţiile goale
mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo
aiurea
oglindă înrămată-n calendare
nu pot descrie sentimentul ăsta e-o stare veche şi nouă din copilărie de dinauntru prin oase şi carne se-afară curge prin mână emană ca transpiraţia e-nţepător că doare da’ mă umple şi mă plimbă ba în stomac îl simt vierme ba în inimă vânt aer înţepător sfrijit ca vacile lui Iosif în vis sau a lui Faraon uscate spice da’ plin în acelaş timp şi grase şi goale şi pline să fie vreo înştiinţare sentimentală vreo foamete sau vreun belşug de foame?
Alternez între citit şi scris. Nu voi putea depăşi “vama” aceasta pentru că trecerea nu-i ca graniţele pe care le păşeşti dintr-o parte în alta. Ea e o “lungă trecere” cu peisaj diferit, mereu şi mereu diferit. E ca şi cum în loc să treci strada, mergi de-a lungul ei.
poezia îşi aşteaptă iubitul ca o iubită goală stă şi-l aşteaptă nu zic ca ce precum nasturii de la cămaşă desfăcută să i încheie să i coasă în carne şi-n schelet iubitul ei iubit poet“Vreau să vă spun un lucru, cu risculde a mă repeta: eu nu prea cred că
Crezi că poţi să ocoleşti durerea
crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?
Ea nu ne este ceva necesar
ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval
chiar având lângă ea şi-altă piatră
pe-a Pământului roată.
Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea
cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui
ea e lumina din întunerecul binelui
e cifra exactă dintr-o coordonată
e spiţa susţinătoare de roată.
Chiar dacă crezi că o poţi ocoli
o vei găsi în ocolul pe care îl faci
te va strânge ca şireturile pe-ncălţări
ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.
Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii
asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !
când a plecat din galaxia Lui
cu viteza Lui însuşi
era Întreit de sigur pe El
că tot ce va exploda prin propria rostire
va fi bine
nu cunosc obiceiurile cuvintelor
şi nu ştiu dacă ele de obicei explodează
însă se prea poate ca ceea ce folosim noi când vorbim
să fie schijele primului Cuvânt
ce-s şirurile vorbelor cu rimă
şi potrivirea lor către final ?
o matematică nebună şi senină
o transparenţă verde făr’ ocean
se scurge şirul ca un gong extatic
lovind în creştet timpul prea rotund
încătuşând descătuşări de patimi
cu râsul fără vorbă plâns profund
oglindă spartă-i vorba cea întinsă
ce poate ea să facă pentru mine ?
realitatea frântă mi-o arată
cu multe chipuri rupte fără rime
adun în matematica aceasta a vorbirii
bucăţi de viitor şi de trecut
să petecesc cumva veşmântul firii
ce de prezent fără curmare-i rupt
Cine a zis că gându-i o pană, doar pentru că zboară într-o parte sau alta ?
Gându-i un sfredel !
Calculele pe care le-ai făcut n-au rezultat
le lipseşte egalul
şi mai ales le lipseşte raţiunea.
Calculele pe care le-ai făcut fără mine
sunt incomplete …
Anotimpurile vieţii sunt ca hexagoanele unei mingi: cu multe laturi legate-ntre ele şi oarecum rotunde.
Relatările-s ca nişte amante: mereu infidele adevărului !
– vezi-ţi dom’le de treabă ! sări omul ca trezit din cărarea lui netedă.
- asta fac, îmi văd de treabă ! răspunse omul deşteptător. asta e treaba mea să te incomodez ca o durere (şi ca un) junghi ce te face să mergi la doctor, sare ce ustură când separă rana de vindecare.
asta e meseria mea să pun pe fiecare etichetă altă etichetă şi din ele toate să construiesc un alt turn babel în care fiecare limbă e alt om, şi fiecare cuvânt e altă limbă.
asta-i meseria mea, să bat întunericul cu lopeţile luminii şi să creez dispute din diferenţe, din lipsa netezirii, din libertatea diversităţii.
asta-i meseria mea să fiu părtinitor şi după plac să modelez lumea, de parcă forma e fără formă, iar mâinile mele sunt aluviuni şi ape năvalnice ce îmbracă ţărmurile în forme noi, limitările în “şi totuşi” sau “dar dacă” căscând ochii să vadă ce li se părea invizibil.
urmăreşte lungimea degetului meu – limbă de iguană – ce nu vorbeşte decât arată şi se aşează pe înşelăciuni ca musca pe căciulă, ca apăsarea pe destinaţia liftului, ca indicatorul pe direcţie.
asta e meseria mea, să aduc nenumitul în nume, să-l încrustez şi să-l marchez cu dalta albastră precum îşi marchează inelarii aurul, şi din golul porţii îşi fac fotbaliştii victoria.
“E meseria poetului [...] să numească nenumitul, să arate cu degetul la înşelăciuni, să modeleze lumea şi să n-o lase să adoarmă” – Salman Rushdie