“Totul e simplu, atât de simplu, încât
devine de neînţeles.
Totul e atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.”
A unsprezecea elegie – Nichita Stănescu
Sorb, înghit, desfac, citesc fascinat poezia lui Nichita care din elemente cunoscute crează necunoscutul, tocmai pentru a-l cunoaşte. Îl aduce prin poezie sub privirile cunoaşterii, care şi ea, asemenea mie, se uită la el cu uimire.
Cuvinte înţelese, reale, palpabile înţelegerii descriu ceea ce trece dincolo de relaţiile pe care le avem cu noi înşine, cu lumea în genere şi pe care le considerăm de la sine înţelese, către relaţiile pe care le avem, care sunt la fel de reale, însă de a căror prezenţă suntem mai puţin conştienţi, spre deloc.
Când mă arunc pe mine în toate părţile deodată şi sunt tras de toate braţele gravitaţiei deodată, locuiesc într-un ochi şi ceea ce-mi stă sub paşi ca un drum e privirea. Atunci primăvara înfloreşte altfel şi fiecare mugur este un trup al existenţei în expansiune mult mai minunat decât albumul cu poze, mult mai fascinant decât braţul acesta de lemne pe care-l ţin în braţe.
Este însăşi creşterea copacilor ce-au fost cândva viitorul şi speranţa pădurii – a lumilor latente ce-au urcat prin lutul apos până în buza frunzelor, şi pe care eu, din dorinţa de siguranţă şi încătuşare, şi frica de a nu mă pierde în tot ceea ce este mai mare decât camera ochiului şi a gândirii, o numesc sevă.
Însă pe ea prea puţin o interesează denumirea.
45.766430
22.920679
Like this:
3 bloggers like this post.
poza de 
