stăteam pe gânduri în genunchi
şi le simţeam înţepătoare
zdrobite coji de nuci cu miez
de gând care mă doare mă sprijineam de ele lin
ca de o trestie ascuţită
ce străbătea dulce venin
cum umbrele prin ape anin’
… o umbră ce-i mai mare îngenuncheat de greul lor ce năvăzut m-apasă
mă las purtat de lanţul-zbor
ca peşte prins în plasă
şi mă prefac că nu mă dor
mă mint că nu îmi pasă dar şi minciuna e un gând
o coajă-nţepătoare
ce leagă-n rândul ei un lanţ
cum becul nu-şi mai are rost
flacăra lui dispare
când zorile în mreaja lor
au prins lumina-soare
Category Archives: de dupa ochiElari
damasciană
trage mai aproape de mine drumul damascului
cu paşii mei pavează-i curgereasau nu, lasă !
nu-s drumurile de aici destul de bune ?
tot cu două direcţii, exact ca prăfuita cale
ce duce de oriunde acolonu-mi trebe’ damasciana stradă
de n-o luminază nicio întâlnire
ş-apoi ce ?
n-am parte-n fiecare zi de-ntâlniri:
ba pe scară cu poştaşul
ba cu domnul x sau alte literede m-oi întâlni cu alfa-omega deodată
voi numi pentru totdeauna uliţa aceea
cu numele vechiului drum
pe care cel orb(it) de lumina ta
prin orbire şi-a căpătat vederea
prin întâlnire s-a întâlnit
patimă-n jar: lumină-n fum
mă-nec în fumul patimilor ude care nu ard nici nu se sting în mine
lumina le e neagră par a spune…
: 100 de ani vechi sau chiar mai mult
vetust
un demodat ieşit din uz
patimă, jar, lumină, fum…
(cuvinte numărate şi stoarse de-nţelesuri de marii poeţi ai literaturii române – nepotrivite în gura mea de nepoet al secolului de acum)
azi patima e drog şi înrobirea e floare pe un munte alb de gheaţă
nelanţul dintre oameni doar îi leagă
prin obiceiul stilului de viaţă
omegă – alfă sub grămăjoara unor nasturi de cămaşă
ce zace piramidă sub o umbră
deschiderea ar sta să prindă viaţă
dar pe cămaşă ea-i o simplă dungă purtată-n grabă
către dimineaţă
cam aşa arată:
un desfăşurător cu liniuţe
cu cifre însemnând spaţiile goale
mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo
aiurea
oglindă înrămată-n calendare
luciană blagiană viaţă
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari întregul orizont e-atunci o pleoapă de după care privirile lui Dumnezeu ne cad în suflet ca-n brazdele rănite vindecarea cealaltă pleoapă o văd nepământenii noştri fraţi ce-şi pârguiesc pe alte ramuri de univers fructul oprit cum cărţile îşi poartă înţelepciunea ‘n-a sâmburilor foi cum toţi strămoşii nostri ne pândesc când în cămările din suflet se stinge-un bec şi pe sub pleoapă se-ascunde-un ochi si după el un gând şi o mulţime de oglinzi cu capu-n jos de parcă doar aşa le dai de cap la toate câte sunt le dai de rost când după gând se fofilesc simţiri ce stau înfipte ca nişte propteli să pescuiască din al vieţii lac un peşte mic un peşte jucăuş şi-alunecos scăpat din mreaja mare de mister în ochiul meu adânc şi curios când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari cenuşă-s norii toţi în vatra unui orizont ce nu-i al meu iar sorele-i un jar mocnit de vânt de adierea care ne-a şoptit că a mai ars un veac că s-a mai stins o flacără arzând
e aşa rotund-înţepător
nu pot descrie sentimentul ăsta e-o stare veche şi nouă din copilărie de dinauntru prin oase şi carne se-afară curge prin mână emană ca transpiraţia e-nţepător că doare da’ mă umple şi mă plimbă ba în stomac îl simt vierme ba în inimă vânt aer înţepător sfrijit ca vacile lui Iosif în vis sau a lui Faraon uscate spice da’ plin în acelaş timp şi grase şi goale şi pline să fie vreo înştiinţare sentimentală vreo foamete sau vreun belşug de foame?
kitsch-urilor pocăieşti (versificate)
o poezioară (mică) cu ceva cutii la coadă să rimeze tinicheaua ba cu stradă ba cu… îndeas-o cumva-n desagă o unire ca de nuntă ce se vede tot mai mică şi în urma ei năvală praful sare se ridică şi se vede norul (mare) ce-i lipsit de orice ploaie uf uf (hai) s-o lăsăm pe altă dată într-o baltă ce-i rimată ba cu udă ba cu lată plicti(agoni)seala mă cuprinde nu mai pot să văd ideea în mulţimea de cuvinte într-o muşcătură fermă a crescut rupturi de dinte ştirb e zâmbetul …şi minte aaa [...]
extensia ochiului
“nu mă realizez pe deplin niciodată pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viaţă” îmi creşte mereu câte-un ochi te miri unde în capătul pixului de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea ca să străbat cojile cuvintelor până-n inimă apoi admir tot ritmul, priveliştea fără să mai respir cocoţat într-un vârf de ac ca pe-un everest personal
alunecarea gândului spre suflet
o, tu sentiment de singurătate luneci către inimă printre gânduri ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt ce separă clarul de tulbure liniştea de aglomerarea urechii ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi ca să scapi de propriul tău “eu” mă foloseşti pe mine ca pe-o haină te foloseşti de mine împrejuru-ţi te simţi fulger înconjurat de ceruri sau muzică bubuitoare-n urechea norilor însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui… nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului egoistule! tu sentiment de singurătate mereu în compania propriei inconştienţe
ea e o ea
e o junglă sălbatică inima că junglă domesticită nu este tot caut sub umbre asflat de şosea sau urme de roţi cu colţuri de stea fosila strămoşilor veriga şosea jungla mă-nghite devorează mă vrea să mă facă aidoma ei una cu ea o insulă-n luminiş de copite da’ nu mă las, nu! ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă ‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă ce bâzâie un refren rătăcit acum c-ai plecat ai venit croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi încearcă să ţii pasul cu creşterea poţi? încearcă busola încearcă-i pe toţi copacii mă poartă de ambele torţi mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi ferigă fecundă cu inimă-n ea bătaia-i e ritmul luminii e stea e setea de viaţă ce trupul o bea e o ea jungla inima e o ea securea, tăierea, cărare-i o ea iar eu sunt un el ce-şi doreşte ce vrea
mărginirea întregului
partea dinăuntru e astfel: tot ce nu e-nafară şi nici la mijloc deci restul partea de la mijloc e astfel: tot ce n-atinge marginea dinafară a marginii - şi asta doar într-o parte şi tot ce n-atinge marginea diafară a marginii - şi asta în cealaltă parte deci mijlocul partea dinafară e astfel: tot ce n-atinge marginea dinafară a marginii care separă mijlocul de ceea ce-i este şi interior şi exterior fără a se contamina cu ea prin atingere ca o cunoaştere udă a malului sau o luminoasă cunoaştere a umbrei realitatea e astfel: nici una dintre realităţi nu cunoaşte întregul decât o realitate exterioară lor şi separată printr-un mijloc deci printr-o margine
o numesc sevă
“Totul e simplu, atât de simplu, încât
devine de neînţeles.
Totul e atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.”
A unsprezecea elegie – Nichita Stănescu
Sorb, înghit, desfac, citesc fascinat poezia lui Nichita care din elemente cunoscute crează necunoscutul, tocmai pentru a-l cunoaşte. Îl aduce prin poezie sub privirile cunoaşterii, care şi ea, asemenea mie, se uită la el cu uimire.
Cuvinte înţelese, reale, palpabile înţelegerii descriu ceea ce trece dincolo de relaţiile pe care le avem cu noi înşine, cu lumea în genere şi pe care le considerăm de la sine înţelese, către relaţiile pe care le avem, care sunt la fel de reale, însă de a căror prezenţă suntem mai puţin conştienţi, spre deloc.
Când mă arunc pe mine în toate părţile deodată şi sunt tras de toate braţele gravitaţiei deodată, locuiesc într-un ochi şi ceea ce-mi stă sub paşi ca un drum e privirea. Atunci primăvara înfloreşte altfel şi fiecare mugur este un trup al existenţei în expansiune mult mai minunat decât albumul cu poze, mult mai fascinant decât braţul acesta de lemne pe care-l ţin în braţe.
Este însăşi creşterea copacilor ce-au fost cândva viitorul şi speranţa pădurii – a lumilor latente ce-au urcat prin lutul apos până în buza frunzelor, şi pe care eu, din dorinţa de siguranţă şi încătuşare, şi frica de a nu mă pierde în tot ceea ce este mai mare decât camera ochiului şi a gândirii, o numesc sevă.
Însă pe ea prea puţin o interesează denumirea.
privind timpul în ochi
ca într-o oglindă concavă oraşele s-au apropiat între ele: Kingston Boulevard la doar cîteva blocuri distanţă de Bulevardul Dacia pietonala plină de biciclete lângă pietonala plină de pomi cafeneaua Baresso colţ în colţ cu City Cafe iar imaginile una peste alta se îmbulzesc la rând de parcă deasupra sufletului meu concav scrie “promoţie”poza de aici
locul acela
întâlneşte-te şi cu mine de când tot aud de foarfeca ta paşii tăi care taie calea nu-ştiu-cui nu-ştiu-cărei să se gate drumul odată să-nceapă tăietura taie-l! nu-l săpa la rădăcină nu-l lăsa să crească fă-i ceva da’ nu metaforic să nu semene a’ntâlnire a reţetă întâlneşte-te şi cu mine… cum cerul întâlneşte plămânul ochiul privirea urechea cuvintele fantezia imaginaţia cum întâlneşte iubirea inima nu (mai) vreau să-mi zâmbească o fata morgana până când nu-şi va da seama plămânul? până când nu-şi va da seama privirea? … m-am dus după capul meu şi m-am aşezat spate-n spate cu el la umbră m-am uitat cu ochiul deschis şi-n afara mea atingeam lucrurile cu privirea şi le-atingeam cumva şi conturul interior din mine locul acela unde ne-am dat întâlnire
minunea ce-mi aparţine
minunea are două toarte şi numai una o pot prinde să ţin de ea cu ochii minţii până le creşte câte-un dinte să trag de ea apoi cu dinţii * mână-n mână legănată ca două gemene bălaie îşi poartă dansul printre dansuri banală apa ei de ploaie ascunsă-n toarta ce se-ntinde ca valul doritor de mal aşa se-ascunde ca ‘ntr-o umbră, într-un firesc într-un banal * căroaia stă cu-o roată lipsă neputincioasă pe o parte cum stau cuvintele-ncordate cu toată forţa lor în carte se varsă pe pământ într-una risipă-n punga găurită că mâna mea n-o crede încă nu se întinde, n-o ridică