Category Archives: de dupa ochiElari

căderea gândului pe gânduri

căderea gândului pe gânduri
stăteam pe gânduri în genunchi
şi le simţeam înţepătoare
zdrobite coji de nuci cu miez
de gând care mă doare
 
mă sprijineam de ele lin
ca de o trestie ascuţită
ce străbătea dulce venin
cum umbrele prin ape anin’
… o umbră ce-i mai mare
 
îngenuncheat de greul lor ce năvăzut m-apasă
mă las purtat de lanţul-zbor
ca peşte prins în plasă
şi mă prefac că nu mă dor
mă mint că nu îmi pasă
 
dar şi minciuna e un gând
o coajă-nţepătoare
ce leagă-n rândul ei un lanţ
cum becul nu-şi mai are rost
flacăra lui dispare
când zorile în mreaja lor
au prins lumina-soare
 

damasciană

damasciană

trage mai aproape de mine drumul damascului
cu paşii mei pavează-i curgerea

sau nu, lasă !
nu-s drumurile de aici destul de bune ?
tot cu două direcţii, exact ca prăfuita cale
ce duce de oriunde acolo

nu-mi trebe’ damasciana stradă
de n-o luminază nicio întâlnire
ş-apoi ce ?
n-am parte-n fiecare zi de-ntâlniri:
ba pe scară cu poştaşul
ba cu domnul x sau alte litere

de m-oi întâlni cu alfa-omega deodată
voi numi pentru totdeauna uliţa aceea
cu numele vechiului drum
pe care cel orb(it) de lumina ta
prin orbire şi-a căpătat vederea
prin întâlnire s-a întâlnit

patimă-n jar: lumină-n fum

patimă-n jar: lumină-n fum

mă-nec în fumul patimilor ude care nu ard nici nu se sting în mine
lumina le e neagră par a spune…

: 100 de ani vechi sau chiar mai mult
vetust
un demodat ieşit din uz

patimă, jar, lumină, fum…

(cuvinte numărate şi stoarse de-nţelesuri de marii poeţi ai literaturii române – nepotrivite în gura mea de nepoet al secolului de acum)

azi patima e drog şi înrobirea e floare pe un munte alb de gheaţă
nelanţul dintre oameni doar îi leagă
prin obiceiul stilului de viaţă
omegă – alfă sub grămăjoara unor nasturi de cămaşă
ce zace piramidă sub o umbră
deschiderea ar sta să prindă viaţă
dar pe cămaşă ea-i o simplă dungă purtată-n grabă
către dimineaţă

cam aşa arată:

cam aşa arată:

un desfăşurător cu liniuţe

cu cifre însemnând spaţiile goale

mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo

aiurea

oglindă înrămată-n calendare

luciană blagiană viaţă

luciană blagiană viaţă
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari
întregul orizont e-atunci o pleoapă
de după care
privirile lui Dumnezeu ne cad în suflet
ca-n brazdele rănite vindecarea
 
cealaltă pleoapă o văd
nepământenii noştri fraţi
ce-şi pârguiesc pe alte ramuri de univers
fructul oprit
cum cărţile îşi poartă înţelepciunea ‘n-a sâmburilor foi
cum toţi strămoşii nostri ne pândesc
când în cămările din suflet
se stinge-un bec
 
şi pe sub pleoapă se-ascunde-un ochi
si după el un gând şi o mulţime
de oglinzi cu capu-n jos
de parcă doar aşa le dai de cap la toate câte sunt
le dai de rost
când după gând se fofilesc simţiri ce stau
înfipte ca nişte propteli
să pescuiască din al vieţii lac un peşte mic
un peşte jucăuş şi-alunecos
scăpat din mreaja mare de mister
în ochiul meu adânc
şi curios
 
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari
cenuşă-s norii toţi
în vatra unui orizont ce nu-i al meu
iar sorele-i un jar mocnit de vânt
de adierea care ne-a şoptit că a mai ars un veac
că s-a mai stins o flacără
arzând
 

e aşa rotund-înţepător

e aşa rotund-înţepător
nu pot descrie sentimentul ăsta
e-o stare
veche şi nouă din copilărie
de dinauntru prin oase şi carne
se-afară
curge prin mână emană
ca transpiraţia
 
e-nţepător că doare
da’ mă umple şi mă plimbă
ba în stomac îl simt vierme
ba în inimă vânt
aer înţepător
sfrijit ca vacile lui Iosif în vis
sau a lui Faraon uscate spice
da’ plin
în acelaş timp şi grase
şi goale şi pline
 
să fie vreo înştiinţare sentimentală
vreo foamete
sau vreun belşug de foame?
 

kitsch-urilor pocăieşti (versificate)

kitsch-urilor pocăieşti (versificate)
o poezioară (mică) cu ceva cutii la coadă
să rimeze tinicheaua
ba cu stradă ba cu…
îndeas-o cumva-n desagă
 
o unire ca de nuntă ce se vede tot mai mică
şi în urma ei năvală
praful sare se ridică
şi se vede norul (mare) ce-i lipsit de orice ploaie
uf uf (hai)
s-o lăsăm pe altă dată
într-o baltă ce-i rimată
ba cu udă
ba cu lată
 
plicti(agoni)seala mă cuprinde
nu mai pot să văd ideea în mulţimea de cuvinte
într-o muşcătură fermă
a crescut rupturi de dinte
 
ştirb e zâmbetul …şi minte
aaa [...]
 

extensia ochiului

extensia ochiului
“nu mă realizez pe deplin niciodată
pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viaţă”
 
îmi creşte mereu câte-un ochi te miri unde
în capătul pixului
de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea
ca să străbat cojile cuvintelor până-n inimă
 
apoi admir tot ritmul, priveliştea
fără să mai respir cocoţat într-un vârf de ac
ca pe-un everest personal
 

alunecarea gândului spre suflet

alunecarea gândului spre suflet
o, tu sentiment de singurătate
luneci către inimă printre gânduri
ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt
ce separă clarul de tulbure
liniştea de aglomerarea urechii
 
ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile
şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi
ca să scapi de propriul tău “eu”
mă foloseşti pe mine ca pe-o haină
te foloseşti de mine împrejuru-ţi
 
te simţi fulger înconjurat de ceruri
sau muzică bubuitoare-n urechea norilor
însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui…
 
nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot
cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului
egoistule!
tu sentiment de singurătate
mereu în compania propriei inconştienţe
 

ea e o ea

ea e o ea
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

mărginirea întregului

mărginirea întregului
partea dinăuntru e astfel:
tot ce nu e-nafară şi nici la mijloc
deci restul
 
partea de la mijloc e astfel:
tot ce n-atinge marginea dinafară a marginii
- şi asta doar într-o parte
şi tot ce n-atinge marginea diafară a marginii
- şi asta în cealaltă parte
deci mijlocul
 
partea dinafară e astfel:
tot ce n-atinge marginea dinafară a marginii
care separă mijlocul de ceea ce-i este şi interior şi exterior
fără a se contamina cu ea prin atingere
ca o cunoaştere udă a malului
sau o luminoasă cunoaştere a umbrei
 
realitatea e astfel:
nici una dintre realităţi nu cunoaşte întregul
decât o realitate exterioară lor şi 
separată printr-un mijloc
deci printr-o margine
 

o numesc sevă

o numesc sevă

“Totul e simplu, atât de simplu, încât
devine de neînţeles.

Totul e atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.”

A unsprezecea elegie – Nichita Stănescu

Sorb, înghit, desfac, citesc fascinat poezia lui Nichita care din elemente cunoscute crează necunoscutul, tocmai pentru a-l cunoaşte. Îl aduce prin poezie sub privirile cunoaşterii, care şi ea, asemenea mie, se uită la el cu uimire.

Cuvinte înţelese, reale, palpabile înţelegerii descriu ceea ce trece dincolo de relaţiile pe care le avem cu noi înşine, cu lumea în genere şi pe care le considerăm de la sine înţelese, către relaţiile pe care le avem, care sunt la fel de reale, însă de a căror prezenţă suntem mai puţin conştienţi, spre deloc.

Când mă arunc pe mine în toate părţile deodată şi sunt tras de toate braţele gravitaţiei deodată, locuiesc într-un ochi şi ceea ce-mi stă sub paşi ca un drum e privirea. Atunci primăvara înfloreşte altfel şi fiecare mugur este un trup al existenţei în expansiune mult mai minunat decât albumul cu poze, mult mai fascinant decât braţul acesta de lemne pe care-l ţin în braţe.

Este însăşi creşterea copacilor ce-au fost cândva viitorul şi speranţa pădurii – a lumilor latente ce-au urcat prin lutul apos până în buza frunzelor, şi pe care eu, din dorinţa de siguranţă şi încătuşare, şi frica de a nu mă pierde în tot ceea ce este mai mare decât camera ochiului şi a gândirii, o numesc sevă.

Însă pe ea prea puţin o interesează denumirea.

privind timpul în ochi

privind timpul în ochi
ca într-o oglindă concavă oraşele s-au apropiat între ele:
Kingston Boulevard la doar cîteva blocuri distanţă de Bulevardul Dacia
pietonala plină de biciclete lângă pietonala plină de pomi
cafeneaua Baresso colţ în colţ cu City Cafe
iar imaginile una peste alta se îmbulzesc la rând
de parcă deasupra sufletului meu concav scrie
“promoţie”
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
poza de aici
 

locul acela

locul acela
întâlneşte-te şi cu mine
de când tot aud de foarfeca ta
paşii tăi care taie calea nu-ştiu-cui nu-ştiu-cărei
să se gate drumul odată
să-nceapă tăietura
taie-l!
nu-l săpa la rădăcină nu-l lăsa să crească
fă-i ceva da’ nu metaforic
să nu semene a’ntâlnire a reţetă
întâlneşte-te şi cu mine…
cum cerul întâlneşte plămânul
ochiul privirea
urechea cuvintele
fantezia imaginaţia
cum întâlneşte iubirea inima
nu (mai) vreau să-mi zâmbească o fata morgana
până când nu-şi va da seama plămânul?
până când nu-şi va da seama privirea?
m-am dus după capul meu
şi m-am aşezat spate-n spate cu el
la umbră
m-am uitat cu ochiul deschis
şi-n afara mea atingeam lucrurile cu privirea
şi le-atingeam cumva şi conturul interior
din mine
locul acela unde ne-am dat întâlnire
 

minunea ce-mi aparţine

minunea ce-mi aparţine
minunea are două toarte şi numai una o pot prinde
să ţin de ea cu ochii minţii până le creşte câte-un dinte
să trag de ea apoi cu dinţii
*
mână-n mână legănată ca două gemene bălaie
îşi poartă dansul printre dansuri
banală apa ei de ploaie
ascunsă-n toarta ce se-ntinde ca valul doritor de mal
aşa se-ascunde ca ‘ntr-o umbră, într-un firesc
într-un banal
*
căroaia stă cu-o roată lipsă neputincioasă pe o parte 
cum stau cuvintele-ncordate cu toată forţa lor
în carte
se varsă pe pământ într-una risipă-n punga găurită
că mâna mea n-o crede încă
nu se întinde, n-o ridică