murită moartea s-a culcat şi ea ca dup’o lungă zi de tras la coasă şi a rămas doar visul după ea o aburindă umbră copioasă veniţi la-nmormântarea ei vecinii oniric conversau doar cu privirea nu îndrăzneau ca să rostească ştirea întrezărind de altfel viitorul: ca un coşmar de pom visând toporul s-arunce peste ea stropi de ţărână şi ce cuvinte ar putea s-aleagă? - înmormântarea asta-i diferită şi luminoasă ca o zi l’amiază e diferită ziua dintr-o mie – plângeau cu toţii hohotind de bucurie
cum ne temem de frica însăşi:
nu văd decât negru sub pleoape
îmi văd ochii închişi şi-mi văd orbirea
fără să ştiu ce folosesc în locul lor
sau cum de totuşi văd… am un sentiment de mulţumire
cu o uşoară fantă de teamă
le port şi le trag după mine-n neştire
pe faţă le zâmbet în spate le umblet
prin vene le zeamă aproape am terminat de tradus
poate de-aia mă locuiesc sentimente
e an de recoltă e vorbă de spus
zile priponite-n… evenimente
în văile înţelegerii în văile simţirii… o să colindăm împreună potecile suferinţei sub paşi ehe, ar fi prea simplist să merg(em) aşa, pur şi simplu în W-uri
din clipe mari de lut se naşte viaţa oricum e prea târziu: imense au crescut şi şi-au ieşit din propriul înţeles ca apele care nu-ncap în mal şi lutul meu a fost cândva mărunt: dar nu mai e nici timpul care-i clipea privindu-l fix în ochi şi nici măruntul scutec ce-l creştea în clipe mari de lut se duce pesemne că de dor…
nu mai sunt ochi li s-a tocit privirea de-atâta umblet e atâta-nghesuială între noi că raza nu pătrunde nemărginirea nu mai are loc nici mugurii de primăvară nu mai sunt plini ei dau aiurea-n floare ca laptele în foc şi noi avem de toate pentru ei: tăceri indiferenţi însă nu ochi
un desfăşurător cu liniuţe
cu cifre însemnând spaţiile goale
mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo
aiurea
oglindă înrămată-n calendare
“nu mă realizez pe deplin niciodată pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viaţă” îmi creşte mereu câte-un ochi te miri unde în capătul pixului de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea ca să străbat cojile cuvintelor până-n inimă apoi admir tot ritmul, priveliştea fără să mai respir cocoţat într-un vârf de ac ca pe-un everest personal
ce să descriu, litera inima literei sau sunetele ei răspicate? drumul cu tot cu paşii surprinşi macro într-o poză salvată undeva într-o amintire mai degrabă uitarea s-o descriu rătăcirea mapei – hărţii aceleia - după care ştiam cum să găsesc amintirea şi unde acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o şi fără să păcălesc adevărul şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui ca o realitate mai mare decât actul în sine de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea coastele literei să le descriu? cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului bătăliile, războaiele, frământarea dospeşte-n înţelesuri frământarea şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci iar alteori a vatră pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei
ca într-o oglindă concavă oraşele s-au apropiat între ele: Kingston Boulevard la doar cîteva blocuri distanţă de Bulevardul Dacia pietonala plină de biciclete lângă pietonala plină de pomi cafeneaua Baresso colţ în colţ cu City Cafe iar imaginile una peste alta se îmbulzesc la rând de parcă deasupra sufletului meu concav scrie “promoţie”poza de aici
fă-ţi timp din bucăţi de odihnă sau din rupturi de ceartă fă-ţi timp viaţa-i o derulare de fapte o carte cu foi de-anotimp
îţi poţi face timp din risipă să-mpleteteşti în frânturi din frânturi să lipeşti porumbel lâng-aripă în tăcere e timp ca să spui
fă-ţi ca să ai ce da mai departe fii inventiv atunci când îţi faci dezbracă cu planuri secunda ca apoi tot cu planuri s-o’mbraci
de zici că n-ai timp tu de de-astea recunoşti pe de-a’ntreg’ că nu-ţi faci păcăleala: “cu asta şi basta” e pentru cei ce de timp sunt săraci
mă simt abia venit în lume simţirea asta nu e trupul meu sunt un val într-o scoică stelară timpul curge prin vene stingher curgerea lui începe să doară * rătăcită printre gândurile mele e lumea bătută de valuri ca o barcă la mal agăţată pescuită de-un fir de speranţă soarbe cuvintele luminii din far * nu mă simt în apele mele viaţa mă trezeşte dimineaţa la fel zbaterea din corabia lui Noe înfrunzeşte în ghearele-mi de corb-porumbel
se minţe? nu! nu vreau să dezplevesc seminţe nici să descriu asemănarea lor pe foaie sau îngroparea lor trecătoare sub copertă * desigur că se minte! e la mintea cocoşului acel negru sub unghie care deschide diferenţa precum o cheiţă mută din loc muntele uşii de fier din iarna închiderii spre primăvară * se minte cu coajă cu tot până la miez şi parcă totuşi cel mai mult cu coaja se minte de… nu se mai vrea găsit miezul de… nu se mai vor scuipate cojile * să mai dezgropăm astfel de o-se-minte sub straturile atâtor obiceiuri până dăm de fosilele noastre luate prin surprindere de erupţia prezentă? * o-se-minte o-se-minte cu voi ne scrie istoria
să fie această nostalgică toamnă un început de rostire să fie această oră rotundă un început de anotimp tomnatic să fie această nostalgie un obraz de toamnă ruşinată să fie ce-o fi nişte degete încrucişate ale fiinţării sau o împreunare de braţe pe piept acolo deasupra ascunzătorii peste inima acestui veac ce seamănă exagerat de mult cu nostalgia acestei dimineţi * să fie dimineaţă să fie la prânz să fie de-a lungul şi de-a latul orei să fie acolo în inima vorbelor în culoarea aceea lipsită de sânge care mă face să înţeleg care-mi explică ce e şi cu care pot da sângelui meu un rost sau culorii sau curcubeului sau ruşinării * să fie lumină această melancolică revărsare această ploaie de anotimp această cotropire de viaţă
pentru că n-am vrut niciodată să fiu pentru că s-a’ntâmplat pur şi simplu pentru că “purul” nu-i pur şi a defini “simplul” nu-i simplu pentru că există litera “p” ca să poată exista cuvântul acesta şi pixul şi pasta şi probabil posibilitatea în sine pentru că n-am fost de faţă atunci când Nichita cel cu coasta ruptă şi cămaşa sfâşiată şi-a pierdut cunoştinţa prin cunoaştere pentru că îmi doresc să fi fost acolo în momentul acela adăugat timpului adăugat vorbelor ca un suflet care să le însufleţească pentru că dorinţa aceasta îmi face la fel – eu ar fi trebuit să fiu sufletul acela din vorbe zgomotul ce cu forţa (lui) ţine rostirea deschisă pentru că nu-i prea târziu să nu mă las mai prejos adaug lângă momentele lor momentul meu pentru că altfel pentru că aşa pentru că acum
Lumina Ta e oxigenul meu (?) prin frunza foii ca din gură-n gură fotosinteza asta tot mereu mă taie pe din două mă fisură cu ascuţişul ei de Prometeu * în jarul arderii necontenit asemenea bunicii şi poveştii adorm în largul zâmbet pironit de transparenţa vorbei ce deschisă m-a’ntâmpinat şi m-a uimit cu aerul oxigenat ce a trezit lumina Ta pe limba mea în ochiul ramură cu frunză-n ea sau un plămân cu pleoapa tot aşa Lumina Ta cu vorba ei
