Copilăriei

Să tanjesc după tine înseamnă să-mi aţintesc faţa spre ce a fost şi nu spre ce va fi.

Zambind, îmi pare rău că nu am marcat mai bine unele dintre cărăruile tale, paşii mei nu le mai găsesc.

Rănile din genunchi te-au pecetluit ca memorabilă în ciuda celor catorva randuri şterse…

Strada plină de praf nu se putea compara cu niciun alt loc de alergare, atunci cand m-am luat la întrecere cu norul ce curgea în urma mea şi am învins, ajungand acasă înaintea lui.

“Apar eu” ziceam, încercand să (re)pun laolaltă rotiţele ceasului în jocul de puzzle al curiozităţii.

“Dacă poţi tu, pot şi eu” am zis tatei, lipind încă o cărămidă în zidul încrederii în sine – o cazemată împotriva fricii şi-a neîncrederii; şi dacă tot veni vorba de ziduri, nu-l pot uita pe cel al fricii de întuneric, dăramat noapte de noapte (în drum spre zorii zilei) în micuţa cameră de mansardă, pe tăcute.

Fascinat de licărul stelelor conturam chipuri de constelaţii căutand printre ele chipul Tău Doamne, şi mă vedeam aşa de mic (asta pentru că eram ) crescand inima-n mine la consolarea că cerul încape şi-n picăturile de rouă.

Să tanjesc după tine, copilărie, înseamnă să-mi aţintesc faţa spre cele ce au fost şi nu spre cele ce sunt şi vor fi. Mai bine mă bucur de tine ca de un drum pe care l-am parcurs, ca de o treaptă spre alte trepte, ca de un model pe care să-l urmez întreaga viaţă chiar dacă nu mai sunt copil.