peştera ca un pantec neprimitor găzduia singurătatea muntelui ce mă găzduia. credeam că împotriva aglomerării de jos, împotriva prafului străzilor şi a mainilor ce-mi cercetează buzunarele, cărăruia îngustă de munte şi chilioara peşterii ajunge…
vroiam să fug de tunetul lumii spre a auzi mai bine tunetele Tale fără remix, urcand caţiva centimetrii mai sus, crezand ca-i important, că ajută…
ploaia sarcinilor ce nu conteneşte îmi murează viaţa şi-o acreşte fără sinchisirea împrospătării. nu pare a fi ploaie de primăvară, şi m-am aşezat ciuci la uşa peşterii aşteptand binecuvantata Ta ploaie.
primul strop ce mi-a cazut pe obraz am crezut că-i începutul, cand de fapt era prelungirea unei lacrimi…
Te-am căutat afară pe munte şi-n vale, în stropii de ploaie şi-n tunet, în tumult şi-n solitudine rămanand doar cu amintirea ecoului gălăgios al zgomotului.
in deja-vu-ul paginilor cu relief de Ilie am lăsat susurul să mă coboare în mine doar spre a rescrie istoria cu propria mana, în susurul bland şi subţire…
ca sa te-aud pe Tine, tac…
