de ce poezie pe blogul meu?

pentru că îmi place poezia

pentru că poezia este pentru mine o joacă cu vorbele luată în serios

pentru că este modul pe care sufletul meu şi l-a găsit pentru a exprima unele din trăirile lui, din simţirile lui, din certitudinile sau îndoielile ce le are, din bucuriile sau tristeţile sau stările dintre cele două, pe care fiinţa mea lăutrică se conturează

pentru că e un mod de închinare şi dialog (pe orizontală şi verticală)

pentru că îmi oferă libertatea jonglării prin “umbrela” sub care se adăposteşte. dacă e poezie înseamnă că nu e tratat, nici eseu, nici articol de ştire, nici doctrină, ci e o interpretare personală a lumii exterioare şi interioare, cu riscul ca această interpretare să nu fie in acord cu interpretarea altuia, să nu fie pe placul cititorului

pentru că e o modalitate prin care asemenea constructorului pot pune şi eu cărămidă langă cărămidă, cuvant langa cuvant spre a clădi ceva (frumos, atat cat e frumosul sau uratul de relativ) Poezia (din grecescul “ποίησις“, poiesis, are sensul de “facere” sau “creare”)

pentru că atat vreme cat există libertate, nimeni nu ma poate împiedica să scriu poezie (bine, în afară de timpul meu destul de limitat în ultima vreme, de “inspiraţia” ce nu e întotdeauna bună şi de opusul cuvintelor lui Eminescu: “e uşor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune” )

pentru că una din dorinţele mele e să descriu în cuvinte relaţia (cu urcuşuri şi coboraşuri) pe care o am cu Creatorul meu, Acela care a pus şi în mine gandul veşniciei. dorinţa mea e ca poezia ce o scriu să fie un fel de “cartea Estera” în care deşi nu apare niciunde explicit cuvantul “Dumnezeu” prezenţa lui e descrisă altfel, emană indirect sau direct prin tot ceea ce ni se relatează acolo. sunt conştient că poezia scrisă de mine nu e “cartea Estera” ci doar o încercare de a fi

pentru că există o fascinaţie a limbajului ce mă ţine captiv şi o parte teologică în mine ce mă îndeamnă ca pe Arghezi să “adun cuvinte potrivite” chiar din înălţările şi prăbuşirile mele, din reuşite sau eşecuri, din normalitatea lui “azi” din banalitatea lucrurilor mărunte ce îmi umplu şi ne umplu viaţa

pentru că a fost un altul ce a zis că “limba” lui trebuie să fie “ca pana unui scriitor iscusit”, şi dacă se poate la alţii, cum altfel să ştiu dacă e posibil şi în dreptul meu decat ÎNCERCAND!