plusul (+) din minusuri (-/-)

cand răstorn zidurile îmi pare lumea altfel.

cand închid cartea dispare o lume,

cand dorm mă plimb printre vise însă niciodată nu (mă) rătăcesc – am ca punct de reper ceasul.

cand scriu mazgălesc foaia, omor pasta de pix(eli) şi printre mizeria ce-o fac se vede totuşi ceva prăfuit de vreme.

cand şterg praful nu înlătur vechimea ci doar dovada (ei);

cand deschid ochii trăiesc, cand îi închid trăiesc altfel. cand tac ascult (mai cu atenţie), cand ascult (încep să) gandesc, cand gandesc trăiesc mai adanc, mai intens. rad şi plang! după ce gandesc ceva fac schimbări şi orice culoare ar avea lumea sau ochelarii, nu reuşesc să vad cateodata decat alb-negru.

şi nu mai sunt eu, sunt noi. confuz atunci vreau să mă aleg pe mine-eu şi pe mine-noi, fără să vreau să mă despart de vre-unul. atunci cand mă despart mă rup şi mă împart şi o parte din mine se duce şi nu mai vrea să fie a mea, se înstrăinează şi-şi ia alt nume. partea din mine care rămane, creşte ca să umple golul!

şi-s tot eu fără o parte din mine.

cand sunt minus, eu minusu eu, mă întorc de pe o parte pe alta în repeziciunea schimbării măcar să mă văd plus. tot jucandu-mă,  sunt! tot schimbandu-mă, în joaca iluzorie a oglindirii constat că pot din două minusuri să fac un plus, chiar dacă matematic dă mai puţin.

cu puţinul meu mă strecor între singurătate să se trezească altfel, că nu mai e!