o herghelie de mânji cu coame rebele

Standard
de ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de clipite
goneşti în jurul inimii
o herghelie de mânji cu coame rebele?
 
de ce te-oi fi iubind?
 
ştii cum e la noi
tu îţi auzi glasul tău
eu îmi aud glasul meu
şoptesc cu gura mea cuvintele tale
te aud pe tine prin mine
rătăcind…
ceas

către eu…

Standard
când îmi vei striga numele
atât de aproape
încât voi simți pe umăr atingerea
degetelor tale
crescute în prelungirea cuvintelor
sau poate a umbrei reale…
mă voi întoarce …
 
sunt deja întors
cu fața
spre partea dealului
ce coboară adânc…
rămân(e) să găsesc
oglindirea zâmbetului
ca sa încep să umblu…
 
DSC_0062

dealul (si partile lui)

Standard

Originally posted on călătorru':

dealul are o parte indreptata spre mine. e partea care ma asteapta sa o urc, chiar daca asta o sa ma coste o particica din viata mea, ca o ofranda pe care i-o aduc lui, sau mie indirect… o sa ma coste truda de care sunt in stare, efortul imperios necesar, fara de care picioarele nu se misca, inima isi cauta orbecaind elanul, iar chemarile vaii parca-s mai dulci si mai ispititoare.

dealul are o culme ce ma asteapta; miezul de nuca, partea aia ce e ca axa pamantului careia i se supune rotatia lui zilnica si tacuta. culmea despre care se vor zice bancuri, candva. o sa ma intrebe cineva intr-o zi: “stii care-i culmea dealului?” …iar eu o sa-i raspund ca Da! de fapt unii s-au si apucat de pe acum sa schimbe “culmea culmilor”. cica exista intr-o forma concreta, si nu e alta decat DEALUL :) – bine ca…

View original 216 more words

i c (now)

Standard
privesc tot ce s-a-ntâmplat
privesc urma ta plecată
privesc cerul înstelat
steaua ta… de altădată
 
privesc muguri de nesomn
privesc şoapta ta lumină
privesc îngerii cum dorm
dimineaţa lor senină
 
privesc ochiul tău fugar
plin de stele şi de îngeri
privesc mugurii de plâns
văd cum sângeri
 
şi deschid larg ochii mei
ca pe două braţe pline
să te-adune toată-n ei
…să te-aline
 
10312005_828720583824053_5832688661130967803_n

fabula cu zâmbet la urmă…

Standard
taci! – m-am răstit
şi vocea mea a căzut de pe umerii ei
ca o rochie
hai, vino odată! – abia mi s-au căţărat
afară din gură vorbele
c-a şi-nrobit-o dialogul nostru
nu tăcea, …vai, nu tăcea!
urcă şi-acum spre mine
furnica ei şoaptă
din zală în zală
 
pupila neagră a altei stele
nu prea distinge cine
pe cine ‘nrobeşte
se vede doar lung şirul furnicilor
cărând povara…
 

extracţie…

Standard

Totu’-mprejur e poezie, dacă vrei să fie…

Cea intrată în piele însă trebuie scoasă de acolo de unde a intrat ca mirosul atingerii cu toată durata aceea, sau impregnată în proaspăta amintire a ciorapilor uzi, a ochelarilor aburiţi, care au stat mai mult în buzunar, tocmai ca să-mi folosesc la vedere altceva decât ochii.

Încerc să culeg poezia adunată în cutele mele interioare ca nişte aluviuni împinse de minute în repeziciunea curgerii lor învolburate.

Pe-o venă în jos, spre inima pământului, în vibranta lui viaţă interioară care limpezită se vede atât de diferit sub razele soarelui. Ca nişte şoareci de bibliotecă în imensitatea scrisului şi printre cotloanele ghidate învolburat de coborâre.

Vreau s-o storc aici (în caiet) aşa cum am stors tricoul îmbibat de efort, cum mi-am îndoit piciorul la 45 de grade, sprijinit de tăria stâncii ca să curgă din cizmele de gumă apa ce nu-mi aparţine – cum ieşeau din tot trupul aburii vizibili ai faptului că-s mai mult decât viu – ca şi pâinea proaspăt scoasă de pe plita efortului, aburinda pâine tocmai ieşită din cuptorul aventurii şi-al experienţei.

Aşa se vede de departe  momentul acela de pauză – ca deschiderea aceea de diafragmă special ca să pătrundă, ca să poată pătrunde lumina acestei cunoaşteri şi să imprime tot ceea ce transportă în tot ceea ce întâlneşte.

Precum steaua aprinsă în frunte-i creionul  – el luminează locul de dinaintea pasului, patul mersului de dinaintea pasului imediat următor, ca să scriem cu mers pe cărare, cu sprijinire pe colile verticale ale pereţilor, de stâncă liniată de apă şi de istoria celor care asemenea nouă au umplut cu ei aceleaşi foi, lăsându-ne inevitabil loc şi nouă…

Că loc e mult pentru fiecare, şi se face mereu, pentru că nicicare nu stă pe loc indiferent în ce mod se odihneşte sau îşi mişcă repaosul.

Aşişderea storsului şosetei îmbibate de răceala frigului, încă o dată şi încă o dată, măcar că recele atingerii ei, stoarcerea ei de anotimpul rece şi ploios rămâne cel puţin la primul contact…ca atunci când te întâlneşti şi n-ai vrea, ca atunci când eşti văzut şi n-ar trebui…

În labirintul acestor oglinzi mă uit cum se vede felul în care se vede cum se vedea din fiecare unghi, din fiecare ciob, din fiecare încheietură; şi orişicât aş lua de acolo, nu ştiu exact de unde,  şi aş pune aici, tot mai rămâne…

Totu-n jur e poezie dacă vrei să fie, dacă o laşi să te atingă, să te miroasă, să-ţi vorbească impregnându-se-n tine de jur împrejur ca aerul uşor şi dătător de viaţă pe care-l respiri…

Orice extracţie e însoţită de-un strop de durere…

P1010858

bălăceală

Standard
se bălăceşte ochiul în privire
în ochi lumea
se răsfrânge-n culoare
în culori (sălăşluiesc) diferenţe
în diferenţe e cuibărită varietatea
în varietate (stă) frumuseţea
în frumuseţe-i magnetul
în magnet legile pământului
în pământ nemuritorul suflet
în suflet visul
în somn intermitenţa
în pauze dialogul
în dialog vorbirea
în cuvinte se bălăcesc dicţionare
în ele conflictele îşi găsesc împăcarea
în împăcări primăvara oglindeşte
din profil anul
în an trecerea
în treceri amintirea
în amintiri zâmbeşte memoria
iar în memorie întreaga viaţă
cu tot cu viitoare ei oglindire
profilul ei din cealaltă parte
steaua ce străluceşte moartă
urmarea faptului c-a fost
lumina ochiului tău ce citeşte
oglindirea aceasta fugară
umplere de albii
fluvii de umplere
 

portret-iz-are

Standard
ce subţire şi-ntinsă e linia aceasta
rămasă în urma tocirii de deget
burete de umbră pre(a)lungă
e pânza de carne cu nimb de portrete
 
semnează-ţi retuşul cu colţul privirii
sau lacrima stoarsă din imensa-ţi visare
şlefuieşte-mi forma ce încă mă doare
cu mâna ta neagră ca noaptea iubirii
 
doar tu şi cu mine să ştim ce înseamnă
mâzgălitul fermoar ce închide secretul
pentru restul privirilor eticheta de sârmă
e cuiul ochiului sprijinindu-şi “portretul”
 
ce întinsă şi lungă e linia aceasta
rămasă în urma tocitului deget…
 201110_chaxaShadowPortrait

bifurcare de sens…

Standard

Să te-ntinzi să te lungeşti până când întinderea şi tu totuna este şi să m-ajungi, să m-apuci până când distanţa dintre noi nu mai este decât o amintire a unei umbre de gând şi tu şi cu mine gândul suntem. Să pleci auzi să pleci doar înainte şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire, niciun regret, nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale, mi-e totuna, şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva, ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi, dar de ce, de ce să tulbur tăcerea asta a ta care totuna cu a mea este. Şi eşti! “a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele aburul vieţii. Aşa că te rog să te-ntinzi până când îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale dimineţile în care te-ntinzi până când se crapă de ziuă din pricina braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr până când zgomotul muşcăturii, amintirile şi noi, totuna sunt.

Deşi e clar, cât se poate de clar că după cum mie nu mi-e totuna, nici indiferent nici la grămadă, tot aşa nici vouă nu vă este totuna, chiar dacă gura o afirmă, chiar dacă degetele o scriu (cu creionul), chiar dacă din când în când se întâmplă să fie adevărat şi potrivirea dintre vorbe şi simţăminte atât de enervant de precisă încât te înfiori şi te întrebi de unde atâta insensibilitate, de unde atâta indiferenţă. Chiar aşa, de unde? Că noi nu se suntem nouă înşine sursă decât de la un punct încoace, sau încolo, ce ştiu eu care e direcţia în care privesc, darămite să mai ştiu şi direcţia în care şi din care priveşti tu.

Dar dacă te apleci într-o parte nu te apleci în cealaltă, şi dacă te înclini spre unele le laşi deoparte pe altele, astfel fie că te descalţi fie că speli podeaua până la urmă trebuie să alegi ceva, şi orice refuz şi orice lipsă a alegerii e o alegere. Să scapi nu poţi, să te laşi prins nu poţi aşa că le îmbrăţişezi pe amândouă când pe rând când deodată, nefiind în stare să le desparţi, nefiind în stare să chemi sau să apuci nici un instrument care să le despartă pentru tine aşa cu de la sine putere sau cu ajutorul tău. Aşa că ele rămân aşa, şi tind să fie până când tinderea aceea le este ştreang şi ape care le vin de hac, în care se îneacă, fie că nu mai pot înghiţi fie că au înghiţit prea mult. Şi din când în când te laşi şi prins şi şi scapi, cum de fapt se întâmplă mai tot timpul, când ieşind din casă întri pe hol, sau părăsind holul îmbrăţişezi noul hol al casei, făcându-le pe amândouă deodată. Detaliile de genul ăsta nu fac altceva decât să scoată în afară regula care se aplică şi la cele ce par mari şi la cele ce par mici, şi la cele ce n-au treabă cu cele interioare şi la cele ce n-au treabă cu cele exterioare, având totuşi între ele liantul acesta nedespărţit al conexiunii.

Că cine se poate desprinde de tot şi de toate, cum ne vine să facem când suntem nervoşi sau supăraţi sau nefericiţi şi ne vine să fugim în munţi şi să lăsăm în urmă lumea care nu ne înţelege, de parcă copacii pădurii cu tăcerea lor ar fi nişte urechi numa’ bune care să ne asculte fuga şi oftatul şi frământarea. Şi ne vine să plecăm şi o spunem cu glas tare ca pe o înjurătură, însă ştim că plecatul ăla nu e o fugă de îmbrăţişare ci este o altă îmbrăţişare, nu este o soluţie ci este o altă variantă, care ne ajută să facem faţă ăsteia în care am ajuns. Că tot timpul sunt mai multe variante, însă noi nu le vedem pe toate, pentru că după cum se întâmplă la fel zi după zi, când pe partea noastră de lume e lumină, pe partea cealaltă e noapte, iar mâinile ne sunt prea mici ca să ne jucăm cu lanterna acolo, şi să luminăm întunericul ce se va roti şi va veni şi la noi, indiferent de ne va prinde pregătiţi sau nepregătiţi. Că nu suntem niciodată pregătiţi pe de-a-ntregul, doar parţial, şi nici nu vrem să fim pentru că ne place surpriza şi ne încântă suspansul şi nou, şi aventura necunoscută a fiecărei zile, şi ne întristăm dacă nu se întâmplă nimic neobişuit niciodată, şi ne plictisim de atât previzibil, de parcă ştim dinainte ce urmează să vină, să se întâmple, să aibă loc.

Dar viaţa nu e concepută aşa, – din câte văd eu – oricine ar fi conceput-o, se zice că în omnipotenţa şi omnişcienţa lui dintre mai multe variante, bune, mai bune şi cele mai bune, a ales-o pe asta pe care noi în puţina noastră putere şi cunoştină o plângem şi o criticăm ooohooo, mult şi continuu, de parcă noi am avea mânecile pline de Aşi şi variantele care să o înlocuiască pe asta ar fi aşa o nimica toată pentru noi. Dar cine face astfel de calcule? Doar nu-i lumea un joc de cărţi, deşi până la urmă poate că se dovedeşte a fi un anumit joc de cărţi după care ne luăm, pe unele jucându-le ca pe un dans, pe altele citindu-le cu ochii şi cu sufletul şi cu mintea şi cu degetele, iar pe altele acceptându-le cu inconştienţă, la fel cum acceptăm cu naivitate copilărească o mulţime de alte lucruri. Şi pierdem şi câştigăm mereu, deodată şi simultam. Pierdem şi câştigîm în acelaşi timp, exact cum ziceam mai înainte despre intrat şi ieşit, despre refuzat şi acceptat, despre descălţat şi murdărit… sau dacă încă nu am zis despre astea din urmă e doar pentru că nu e vreme şi nu e timp şi nu e loc, şi nici scop nu este şi nici interes şi nici ţintă. Doar înţepături, mici înţepături ca atunci când îţi amorţeşte bratul că l-ai zăbovit prea mult într-o poziţie oarecare, exagerând cu exageratorul, cum capsăm foile cu capsatorul şi etichetăm nebunul cu nebunie.

Ce chestie şi rătăcirea asta spre găsire. Cică zic unii că dacă faci prea mult pe prostul rişti să rămâi aşa, sfârşind acolo unde nu ai început, că doar din deşteptăciune şi din faptul că nu ai ajuns încă la prostia aia eşti în stare să faci pe prostul, iar dacă cu adevărat ai fi prost nu ai fi în stare de o asemenea teatralitate, disimulare, dedublare a ta între ce eşti şi ce vrei să fi părând, totuşi ştiind bine cine eşti tu cu adevărat şi cine e celălat care doar pretinde a fi tu. Şi cică nu se poate să porţi o mască timp îndelungat fără ca după o vreme să nu te îndoieşti în sufletul tău dacă ăla de sub mască eşti tu, sau dacă nu cumva şi masca a devenit o parte din tine, noul tu fiind oarecum diferit de vechiul tu, cel care la început a pus masca pe chip doar ca să ascundă ce-i dedesubt, iar între timp cele două s-au cam metamorfozat în ceva nou. Pentru ce toate acestea şi din ce pricină cu siguranţa că or fi pe lume unii oameni care sunt în stare să ne explice, însă doar cu ajutorul cuvântului „depinde”, mereu şi mereu, după cum spune evreul „de vreme şi de împrejurări.” Că ne ducem la fereastră să ne uităm afară şi ne vedem pe noi înşine reflectaţi în întinderea de sticlă şi zăbovim în a zice exact care peisaj e mai interesant şi asupra căruia ne vine să zăbovim mai mult. Şi plecăm de acasă cu un gând şi cu o direcţie şi ne lăsăm furaţi de alta, aşa din mers, ca Nică a lui Creagă ce se scălda, dragul de el, în cireşul mătuşii, deşi gândul lui de acsă bun a fost, aproape ud de atingerea apei nu roşu-vişiniu de atingerea crengilor. Dar de… „acolo îi era scăldatul ghiavolului” de data aia şi cu ocaziunea respectivă. Dar nici noi nu suntem departe şi înţelegem destul de lezne ce înseamnă să te bălăceşti în frunze când ar fi trebuit să te bălăceşti în apă.

Şi cine ar putea nega în întregime sau parţial utilitatea baterii pasului pe loc, a apei în piuă sau învârtitul în jurul tufişului, sau a cozii, în funcţie de ţara în care te învârţi? Că mergem chiar şi când stăm pe loc aia deja am demonstrat, şi că atunci când mergem cu siguranţă ajungem undeva din nou am dovedit ştiinţific, că şi demonstraţiile astea linvistico-cuvântătoare sunt o ştiintă aparte. Măcar muşchii picioarelor se întăresc de la bătutul pasului pe loc, şi mergi ca să zici aşa dacă nu pe orizontală măcar pe verticală de la tine cel cu picioarele lăbărţate şi muşchi nebătuţi la tu cel cu picioarele în mişcare. Şi când batem apa în piuă are de câştigat mâna şi noul obicei al răbdării şi uzura piuei care va cere în curând una nou dând pe faţă lipsa banilor, sau lipsa servicului şi câte şi mai câte încât atunci când acuzi o inutilitate te ruşinezi de pripeala acuzaţiei şi de nesăbuinţa acuzatorului. Şi perlele se fac aşa, din firul ajuns la locul nepotrivit al nisipului, însă mai cu exactitate din suferinta aceea rotundă a scoicii, care îşi plânge incomoditatea şi durerea neştiind ce face, nici la ce ajută nici că cineva se va bucura cândva de plânsul ei. Şi când te învârţi în jurul tufişului oare nu creezi o cărare nouă, oare nu vezi din nou şi din nou tot ceea ce te încercuişte şi observi ce n-ai observat până atuncea şi cunoşti locul de jur împrejur mult mai bine decât cel care a trecut pe acolo fără să facă gestul tău inutil şi prostesc de a se învârti în jurul cozii neştiind mai dinainte câtă bogăţie ascunde sărăcia ei.

Alţii reuşesc alt fel de învârteli. Alţii ştiu să se învârtă şi tot învaţă şi le place şi învăţarea şi întârtirea şi învârteala. Şi-i dispreţuiesc şi-şi bat joc de cei care nu ştiu, n-au învăţat sau nu învaţă cum să se învârtă, în lumea asta în care asemenea planetei toate se învârt, toate sunt ciclice, până şi roata morii.

Dar în învârtirea atomilor cine îşi poate băga nasul? Învârtirea Planetei albastre ne face cadou în fiecare an o călătorie gratuită în jurul soarelui, chiar dacă suntem prea mici şi nu ajungem la marginea geamului prin care putem privi în afară spectacolul impresionant de dimensiuni miuscule şi inimaginabil de mari deopotrivă. Roata vieţii e de toate formele. Geometria e relativă asemenea timpului, asemenea binelui şi răului între ale căror garduri ne aruncăm paşii şi înainte şi în urmă, înainte cu eleanul de nestăvilit al vieţii pe care nu o putem nici pricepe nici înţelege, deşi încercăm din răsputeri câteodată, iar alteori suntem total indiferenţi, suntem pur şi simplu totali, iar în urmă inevitabil şi de nestăvilit de vreme ce mergerea înainte printre toate înţelesurile pe care le are şi pe care le poartă îl are şi pe acesta al rămânerii în urmă. Astfel mergând înainte rămânem în urmă, dacă nu în întregime, măcar parţial sub forma urmelor pe care le lăsăm pe-acolo pe unde am trecut. Planeta albastră se dă pe autostrada ei invizibilă ochiului organic sau electronic, deşi cel electronic pe care a reuşit omenirea să-l meşterească reuşeşte din când în când să vadă dincolo de distanţele în care cel organic se împotmoleşte, şi deşi autostrada asta e traversată mai mult sau mai puţin … dar ce vorbesc, că mereu şi mereu e alt drum, toate fiind în mişcare, în rotunda, ovala sau spiralata mişcare. Pe unde-şi lasă urmele Planeta albastră n-aş putea să vă spun şi nici nu cred că v-ar ajuta la ceva informarea asta, însă vă pot spune sigur că fiecare dintre noi se foloseşte de deplasarea ei ca să-şi măsoare destrămarea, vorba poetului, şi îşi însemnează în calendar asemenea soldatului AMR-ul. Ba până la cutare eveniment, sau la presupusul final, sau la inevitabilul final deschis de moarte. Că poarta aceasta pe care o vom cunoaşte cu toţii ne e atât de necunoscută pe cât e de sigură, fiind după cum au observat mulţi alţi unul dintre puţinele lucruri de care suntem siguri în viaţă, dacă nu cumva chiar singurul.

Dar ce rost are să vorbim despre moarte şi să ne aruncăm ochiul asupra ei când viaţa ne este parcă mult mai la îndemână, deşi stă scris că n-am cunoscut pofta până când nu a venit porunca „să nu pofteşti”, iar umbrele scot lumina în evidenţă si una trăieşte în contradicţie cu cealaltă, că n-ar putea distinge ochiul nostru mulţimea de umbre în noaptea lipsită de lumina difuză a lunii, tot astfel cum din cele rele le cernem pe cele bune şi din cele bune le umbrim pe cele rele, prin contrast, prin comparaţie, prin judecată, deşi se dovedeşte de-a lungul timpului că nuanţele se şterg şi se schimbă şi dracul parcă încă mai are aripile pe care le avea când era heruvim, şi heruvimii pe cât sunt ei de sfinţi şi de luminoşi poartă în mâinile lor anglice ditamai învăpăierea de sabie. Şi ne punem mâna la gură (ar trebui cel puţin) atunci când rostim că lucrurile sunt aşa cum le vedem noi şi nu aşa cum sunt ele în realitatea lor în care trăiesc şi că numai prin lumină putem vedea lumina şi numai prin întuneric putem pipăi întunericul, fie cu ochii fie cu ochiul nevăzut al degetelor ce stă sub unghii ca celălalt ochi sub pleoape. Întreabă orice orb şi îţi va spune că aşa e, dacă nu cumva cu mult mai mult decât sunt eu în stare să scriu aici, de vreme ce mă laud că văd şi ştiu că nu sunt în stare să văd nici măcar atât cât vede un orb. Că ochii lui îmi sunt necunoscuţi mie tot aşa cum el tânjeşte după pleoapele mele deschise, tânjeşte după ferestrele luminii mele. Şi ce-ar fi dacă n-aş scrie aici „mele”, dacă aş lăsa doar „luminii”, că doar nu-s eu posesorul ei, şi nu-i a mea, decât din pricina faptului că mi-a fost dăruită ca să mă bucur de ea şi prin intermediul ei de toate cele pe care le colorează ea cu culorile ei ascunse în albul năucitor şi înşelător pe care şi-l prezintă, fiind altceva decât ceea ce pare că este, sau fiind deopotrivă şi ceea ce lasă să se vadă şi ce ne ascunde, şi ce pare şi ce nu pare, şi ce se vede şi ce nu se vede, păcălindu-ne ochii tocmai ca să nu ni-i rănească.

…cu ei răniţi am mai vedea rana?

…de-aia-i zice “experienţă PERSONALĂ” :)

Standard

Ca năucul în faţa intersecţiei, precum viţelul la poarta nouă mă pun în pielea debutantului fiind încă un debutant. Nu ştiu (încă) a unge poezia (or proza sau orice alt gen literar) pe orice felie de pâine comestibilă ochiului, cu orice fel de “cuţit”, în orice formă, sau orice dimineaţă. Nu ştiu unde exact e boaba câştigului în alba-neagra “stai-nu-sta-ului”. Dar totuşi ştiu şi eu câteceva.

De exemplu ştiu că niciodată nu voi ştii (mai mult sau mai bine) decât dacă îmi voi “băga nasul”. S-ar putea să mi se zică, potrivit ochiului unora, că-s băgăcios, că nu-i locul meu acolo, că n-ar trebui…dar doar aşa ştie a mirosi nasul, prin apropiere. Şi mai ştiu că nimic nu poate înlocui experienţa (personală), niciun ghid, oricât de meşteşugit alcătuit ar fi, nicio fotografie, sau descriere sau orice altceva experimentat mai întâi de alţii, şi oferit mie prin dărnicia lor, sau pe bani, ca pe o experienţă second hand. Şi mai ştiu că frica poate fi o cursă aşa de puternică încât orice paralizant e mai puţin eficient decât ea. Ştiu că unele lecţii se pot învăţa doar parcurgându-le, asemenea drumului şi călătoriei. Ştiu că a scrie prostiile crezute, simţite sau gândite la un moment dat poate fi un excelent mod de a mă elibera de ele, şi că dacă e posibil şi valabil în cazul meu, dacă funcţionează, măcar din când în când, pentru mine, poate funcţiona şi pentru tine.

Ştiu că există aşa zisele sfaturi bune venit pe diferite căi de la cei ce sunt cu un pas, doi, trei sau mult mai mulţi înaintea mea, vorbele alea pline de înţelepciune (ca cele de faţă :) ) de genu`: “îţi zic ca să nu faci şi tu greşelile pe care le-am făcut eu”, sau “…mai aşteaptă să se coacă, să se rumenească – de ce să strici fructul înainte de vreme”, – iar tu asculţi ca un înţelept ce nu eşti încă, uitând parcă exact esenţa de “treaptă” a acestor aşa zise greşeli pe care a avut-o în viaţa respectivului sau a respectivei. Şi acum dintr-un sentiment protectiv, vrea să mă priveze pe mine sau pe tine de “treptele acestea ale devenirii”. De parcă poate învăţa pasărea să zboare stând cuminte în cuib, că dacă o să cadă, dacă n-o să-i iasă din prima, dacă va fi primul şi ultimul zbor, şi în plus, îţi dai seama cât poate fi de periculos pentru un pui neexperimentat riscul de a se arunca în gol…dacă va învăţa să zboare :)

Şi uite aşa stau pe margine şi mă uit la zborul altora, râvnind timid şi fricos, cuminte şi ascultător faţă de cei care au învăţat ceea ce eu încă nu ştiu decât teoretic, încălcând sfaturile pe care mi le dau acum mie, ca să se răzbune parcă pe vremea aceea în care stăteau şi ei pe margine, de frică.

Am citit perspectiva aceea care zice că “Nu există EŞEC! Există doar REZULTATE”  de un fel sau altul, în funcţie de efort, de implicare, de dorinţă, de talent şi de muncă, în funcţie de vremuri şi de împrejurări. Şi oricât de mult am putea învăţa din cărţi şi de alţii, din istoria scrisă sau nescrisă a celor din neamul nostru, suţin cu tărie aici în scrierea de faţă că cel puţin la fel de valoroase (pentru noi şi alţii) sunt lecţiile pe care le putem învăţa de la noi înşine, şi nu ne sfiim sau temem să o facem.

Nu mi-a cerut-o nimeni, dar dacă ar fi să le dau un sfat celor ce sunt debutanţi ca şi mine în ale scrisului, sau ezită încă să facă pasul acesta oarecum riscant al expunerii, acesta ar fi: NU VĂ FIE FRICĂ! Nici de aşa zisul eşec, nici de vorbele de un gen sau altul ale criticilor, nici de beţia posibil-ameţitoare a laudei.  Doar aşa veţi fi mai buni decât voi înşivă în drumul spre viitorul încă nepus în cuvinte şi întrupat în timp. Doar aşa veţi ieşi învingători în bătălia cu voi înşivă, până la urmă cea mai importantă dintre bătăli, fie ea aici pe tărâmul vorbelor, fie pe lângă alte ţărmuri de altă natură.

De ce să învăţaţi doar de la alţii sau de la mine? Cunoaşteţi-vă, măcar în egală măsură, pe voi înşivă prin descoperire curajoasă, ca pe o poezie încă nescrisă. Ea tocmai pe voi vă aşteaptă.

 “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).” …vorba lui Constantin Brâncuşi

google

gloanţele oarbe ale privirii

Standard
de după zâmbet zâmbesc demonii
eu al lor ei ai mei
până ce moartea ne va despărţi
crăpătura ochilor vede puţin
după caz după apropiere
degeaba tragi cu ochiul un glonte orb
până în inima universului (meu)
 – doar când plângi poţi cuprinde într-o lacrimă
tot –
 
se-ascund dup’ ascundere
înghesuiţi în tăceri
în adevărul minciunilor ca şişurile
în tecile de piele
sub muşchii-ncordaţi ai coastelor de cuşcă
de jur-împrejur inima unui zâmbet
crescută acolo ca o bălărie
ca un brusture în jungla jocului
“care pe care”
 
zâmbetul e un efort instantaneu
sub al cărui blitz e concepută poza încă
ne-developată a îngerului căzut
de pe-un zâmbet pe-un zâmbet…