ochiul care priveşte de jos către ochiul care priveşte de sus

“O pată de umbră m-a traversat

era numai de la un vultur în zbor

ce-ntrerupea minunat

locul în care m-am născut

de cel în care-o să mor.” – N. Stănescu

carenţă aparenţei

sunt tari temeliile munţilor

ele stau pe oblica axă a Pământului

pe nevăzuta lui privire – orbită de lumină –

moale făptură ce mă lasă să trec prin ea

cu razele-i drepte şi tari rupte de stea

sunt lungi kilometrii de sânge prin tine

(însă) tu nu poţi să ţii pasul cu ei

plămânii ţi-s plini de frunze străine

iar când se ofilesc ţi-s toamnă –

toamnă tic-tac-ului şi inimă ei

sunt tari braţele pomilor când sprijină cerul

să nu cadă grabnic şi-abrupt peste noi

puterea aceasta ce ochii-nsenină

vai e ascunsă adânc în noroi…

garoafa din piept

Ne cresc în piept lanuri întregi de garoafe roşii…

însă numai una ne aparţine şi nici ea nu-i a noastră, pentru că (de obicei)

o dăruim altcuiva.

icoana privirii

ceru-atârnă-n sloiuri

tăcerile-n roiuri

fac din Dumnezeu

un vrăjmaş ateu

ce nu crede-n El

leu lip(s)it de miel

aplecat spre noi

răi firavi şi goi

ce creştem în pleoape

imagini necoapte

ca nişte copii

care fac prostii

vesele şi vii

sub molia modei

nu vreau să slujesc

e ca şi cum m-aş îmbrăca demodat

din garderoba acestei dorinţe

umbra ei care mă stăpâneşte

umbra ei care mă veghează

ca o conectare între plusuri şi minusuri

tai rodul contopirii

trec lama cuţitului prin mijloc

şi leg de mine fiecare felie mâncând’o

slujesc dorinţei de a nu vrea sub zodia acestei dihotomii

care mă umbreşte cu margine ei înfiptă-n lumina

ce-i urmează

nevrând să vreau le fac pe amândouă simultan

cum cresc îmbătrânind

şi neslujind la nimeni şi nimic mă angajez şi slugă şi stăpân

la o convingere ce e pe jumătate DA pe jumătate NU

un pom

cu rădăcina şi-n sus şi-n jos

care rodeşte numai într-un sens

un sens concret şi-un sens abstract

despre carieră

sunt o piatră şi-un pietrar

sunt şi daltă şi granit

şi lovesc şi sunt lovit

de la flacără spre jar

sunt legat de alte pietre

şi sunt rupt prin dezlegare

orice crăpătură doare

şlefuirea creşte-n mine îmbinare

materialul meu e brut

forma-i inegală brută

piatra nu-i moale de lut

împietrirea mea nu-i mută

nu voi fi nicicând perfect

chiar de-am număr scris pe mine

Tu mă pui în locul drept

în mortarul de iubire ce mă ţine

sunt şi piatră şi pietrar

îmi dă colţul peste colţuri

flacăra mă arde-n jar

printre pietre fără flori fără bolţuri

Tu mă duci spre ce-o să fiu

carieră mult prea dură

piatră într-un zid ce-i viu

încă de granit şi zgură

habar n-am !

habar nu am nici ştiu nu am

am doar un punct legat de-o coardă

frântură ruptă din-un an

şi-o baltă

dar punctul nu-i al meu nu-l ştiu

să-mi aparţină

nici balta nu ştiu de-unde e

neîncăpătoare pentru ochi

albastră şi senină

şi zboară peşti imenşi prin ea

bătând cu bucurie

din palma ce-i ascunsă-n stea

din pomii de hârtie

m-ascund după un ghem închis

de zgomotul de-afară

cu un mâner făcut din vis

şi-o dimineaţă paradis

lumină într-o ceară

ce arde visul cu fitil

şi-i roade consumarea

cum vânturile bat în ţărm

şi îi usucă marea

nimic nu are asfinţit  -nimicul nu mai moare

nici capătul nu-i de găsit (în ghemul mult prea mare)

ca să îl leg de vreun habar

deasupra cojii lui de ou

cu locul din cuibar

Dansez pentru tine!

De Maroneac Cristian

Lume, lume, s-a deschis sezonul de dans! Pe ringul de dans care se cheamă România sunt permise toate genurile şi se pot încălca toate regulile! La final, e câştigătoare echipa care se mai ţine pe picioare, iar trofeul e ce sau cine mai rămâne! Sezonul de dans a început în 2009, când echipa Băsescu-Boc a prostit echipa poporului român să danseze împreună. S-au jucat hore, învârteli, dansuri populare în toate zonele ţării, cu îmbrăţişări şi pupături. După alegeri, dansul s-a mutat în arena politică. Acolo au fost la mare rang dansurile spaniole. S-a dansat cu pasiune individual, la dublu, triplu, în grup, în şedinţe secrete, la palat, la castel, ziua, noaptea, când vrei şi când nu vrei. Pe scenă şi-au dat mâna jucătorii vechi Udrea, Blaga, cu jucătorii noi Berceanu, Vlădescu, Videanu, Şeitan. Toţi sub egida călăuzitoare a jucătorilor profesionişti din fruntea ţării.

Pentru că nu a dansat bine şi a jucat prea devreme, Geoană a fost înlocuit cu dansatorul mai tânăr Ponta, în speranţa că acesta va recupera poziţiile pierdute în competiţiile trecute. Între timp, dansul a devenit mai zbuciumat, mai trepidant. Guvernul a încercat să execute nişte figuri în premieră, după ce atâta timp presa le-a cântat că bat pasul pe loc. De aceea a fost invitat în joc un partener internaţional experimentat, dar care s-a prins în horă cu propriile condiţii. Aşa s-a semnat acordul cu FMI şi datorită acestui acord paşii de dans s-au schimbat. Echipa poporului român a trebuit să joace după cum i s-a cântat. Refrenul zilei a fost şi este încă tăierea bugetară, restructurarea aparatului de stat, combaterea evaziunii fiscale, reducerea pensiilor de unde nu trebuie reduse. Bineînţeles că a urmat riposta sau duelul, iar poporul român a ripostat cu dansul pinguinului, un dans antrenant, dar cu o ţopăială care a obosit masele. Mai indicat era un kazacioc care să facă să tremure din temelii Palatul Cotroceni şi Victoria.

Apoi a făcut furori dansul ţigănesc cu ocazia moţiunii de cenzură. S-au întrecut aleşii în minciunele, mici ameninţări, admonestări, anunţuri. Toate în numele democraţiei şi poporului suveran. După ce au jonglat cu bila albă–bila neagră, echipa Boc a scăpat la limita de câteva voturi. Prietenii ştiu de ce! Şi noi ştim! Şi iată o minune! Echipa pensionarilor, dar nu cea de lux, a repurtat o victorie mulţumită Curţii Constituţionale care a sancţionat echipa guvernului pentru paşi de dans neconstituţionali.

Natura a intrat şi ea în horă aducând dansul distrugerii şi amarului peste o bună bucată de ţară. Năvălirile de ape s-au jucat cu vieţi şi destine într-o ţară şi aşa sărăcită. Cei doi capi ai ţării au mers să vadă dezastrul cu ochii lor şi au trebuit să facă eschive şi dansul roboţelului la acuzaţiile oamenilor şi să se ferească de ouă şi roşii. Nu vă supăraţi, domnilor! Şi preşedintele Bush a luat un pantof peste ureche, şi premierul Berlusconi o piatră în faţă! Dumneavoastră doar completaţi topul şi nu i-aţi întrecut. Încă! Una peste alta, vine iarna! Ne aşteaptă tropăitul pe loc, uitatul în vitrine, număratul mărunţişului şi poveştile pentru copii despre o ţară bogată, dar prost condusă care se cheamă România. Doamne fereşte să le spunem la lumina lumănărilor! Până atunci guvernul dansează pentru tine, române, să te ajute să uiţi să trăieşti bine!

poveste lambică (7)

e-o poveste cu doi miei

unul alb cu dinţi de fier

altul alb cu dinţi de var

e povestea mea şi-a ta

pe sub coaja de ziar

câte-o ştire îi loveşte

şi le sparge geamul simplu

al rutinei

printre cioburi pe câmpie

artefactul încercării

îi veghează cu toiagul lui tocit

şi pe mielul alb de leu

şi pe mielul îmblânzit

pasc cuminţi şi-nvecinaţi

(zici că-s fraţi)

însă atunci când prin ziar

ştirea sare geamul spart

într-un ciob întreaga veste

se îndoaie şi se tai:

mieii-şi pasc smerita iarbă

care tace şi dispare

unu-o rumegă-n măsele

altu-n gheare  …

faţă-n faţă

Dumnezeule, de-ar avea curajul să-ţi vorbească

cu turnul babel ţi-ar traduce limba lor

parcă Te şi văd prin gaura cheii

cum Te uiţi  prin vorbele lor până în inimă

ca o curiozitate-n zăvor

Ţi le-ar (s)pune în faţă pe toate

câte-s nepotrivite-n mulţumire

care-i înţeapă şi-nghionteşte cu lungi coate

de Ţi-ar găsi faţa în luciul filei

Ţi le-ar pune toate în faţă – privire cu privire

parcă Te văd cu spatele întors către ei

nu-i priveşti nici măcar peste umăr

nu-i tragi după Tine cu semnu’ntrebării

nu Te interesează faţa lor

că le ştii toate semnele de punctuaţie

ascunse-n celule, chiar şi-n exclamaţie

unde Ţi-e faţa, unde Ţi-e chipul ?

să scrie pe el tot ca pe-o foaie

trupul vorbelor lor e nisipul

spălat de veşnicele Tale valuri de ploaie

părerile zic că soarele-i verde

ce vremuri aride ciuruie viaţa

frunza ei verde mijeşte-ofilirea

o sete fierbinte îi curge prin maţe

şi vorbe uscate îi turuie gura

părerile zic că soarele-i verde

potrivit cu desenul făcut de-o copilă

şi arşiţa lui e o stare de viaţă

ce-i ţinută pe loc de-o pastilă

păcatu-i un vierme iar viermii-s deliciu

la fel ca şi praful de piatră măruntă

ajunsă în sânge cu greu-i de stâncă

fărâma-i devine şi mare şi-adâncă

ce muşcă privirea cu ochiul afară

e coaja subţire aparentă şi bună

hrăneşte-ţi de vrei cu viermi rădăcina

dar ascultă mereu şi frunza cum sună

ce vremuri aride ciuruie viaţa

cu gloanţele oarbe – ciuntită privire

trimite Tu Doamne a iertărilor păsări

ciugulească-ne viermii din gând şi simţire

neBunul timp

e mult prea devreme şi-i mult prea târziu

niciodată timpul nu-i bun

trubadurul străzilor

claun hazliu

haină a regretelor

machiaj timpuriu

nepotrivitul timp e nebun

e mult prea devreme şi-i mult prea târziu

(ascultaţi-mă ce vă spun)

în corset(at)

am zăbovit prea mult în hora personală

ca-n gara ce-i ştiută doar paşilor de melc

ca-ntr-o umbrelă strâmtă – o lume ideală

un turn făcut din fildeşul vorbirilor de lemn

nu ştiu cine mi-a strâns corsetul multor temeri

sau singur la(n)ţul propriu mi l-am legat la mâini

de prafu’ mprejurării aridul pas de gemeni

s-a tot ferit de strada muşcărilor de câini

prea mult lasou acesta s-a’nchis

prea tare şi prea strânsă-i e privirea

privind prea mult în mine n-am mai văzut nimic

decât adâncă de abis nefericirea

şi ghemuit în colţul înălţimii

cu cuibărirea de genunchi la piept

nu după slova zalei sau a firii am azvârlit privirea afară

iar ea încorsetată în hora personală

a dat naiv din aripi – şi-acum zboară

de ce-am văzut închisul cerc de cretă

ce-n gura de abis silabiseşte

când peste-adânc’ spirala înălţimii

mă cheamă şi m-alintă şi mă creşte ?

prea mult mi-a zăbovit ochiul acolo

da’ nu-i târziu că aripile-s două …

pe culmea rugăciunii

se rupe de mine drumul spre culmi

se verticalizează treptele lipsă

Doamne coboară în mine securi

să ciopârţesc feţele lor de eclipsă

fermoarul tot creşte încet în ruptură

la fel cum desfac jacheta de ploaie

stropii se-aliniază în balta greoaie

şi spală mărunt zâmbetul de pe gură

cu găuri prin ea întinsă pe spate

(ca o plictisitoare bază de date)

stă scara cu burta la soare

lungitul ei orizont geamăna-i plafonare

măcar să umblu pe ape îmi zic

pe culmea unui val să-mi vântur paşii

pe treapta instabilă – inamic

să-şi sprijinească umbletul urmaşii

aruncă-ţi Doamne viţele cu corzi

să crească-n mâna mea o sprijinire

de vorba mea banală să-ţi înnozi

înaltă ca o culme a Ta rostire

planificarea concediului

Mă duc în concediu;

mă duc într-un loc îndepărtat

până-n mintea primului om.

Să stau cu spatele lui lângă spatele primului pom

şi să mă bucur de prima bucurie

ca de primul concediu

ca de odihna celui de-al şaptelea asfinţit

din prima săptămână.

limba imaginii

hai să vorbim metaforic, e o limbă înţeleasă mai bine

de ce să le spunem aripi mici sau dulce de miere ?

mai bine le spunem albine !

să ne lăsăm imaginaţia să zboare, să lăsăm fantezia s-o prindă

să facem din pământ o plimbare şi din cer o zeamă de limbă

să bem băutura prin vârtejuri de îngeri cum se sorb pe terase pahare cu paiul

să lăsăm metafora să ne-ajungă, să ne-atingă pe umăr

să ne depăşească şi-apoi peste umăr să ne zâmbească !

elogiere

scriu cel mai frumos cu mâna aceasta

atâta de falnic ţin pixul şi vorba

că-i fără egal măiastra vorbire

şi scrierea parcă-i desprinsă de fire

scriu cel mai frumos cu mâna aceasta

şi basta !

se uită mirate prin filele vremii

buclele unor scrieri ce nu-s ale mele

invidia le roade cu dinţii de molii

şi fără să poată se pun să imite

(şi piscuri şi başi şi diezi şi bemolii)

scriu cel mai frumos din oraşul acesta

cu talpa piciorului pe filele-aleii

- stăpâni peste fiare cu muget sunt leii -

cu iedera vorbei şi eu subjug zeii

sub forme

îmi curge prin oase un fel de sclipire

iar mâna cu graţie dansează cu vorba

îmi sare pe umăr năluca subţire

şi-n scrisul măiestru sub mâna aceasta

îşi capătă forma

insula Pământ

în jurul planetei se-ntinde oceanul

oceanul de negru lipsit de lumină

de parcă întreagă apa universului e vinovată

şi-n valurile ei ca o insulă

pluteşte Planeta albastră

e frântă corabia şi pluta lipsită

de steagul ce-n larg cu vântul se bate

povestea e udă şi stă putrezită pe mal

neavând cin’ s-o’ngoape

copiii se joacă în inima mică

ce bate cu ritm de apune-răsare

şi-ntreg naufragiu-i lipsit de scăpare

şi nimeni nu ştie durerea cum doare

nici timp cum se naşte-n clipită

se-nvârte oceanul cu insula-n el

iar ea se învârte în sine

doar axu-i rămâne ca bun lângă rău

şi visul spre ape străine

mustind a culoare

ce roşii de frig  ţi-s buzele şi arse

ce coapte cireşe te-mbracă

te muşc ca pe-un fruct de umărul verde

te opresc ca pe-o frunză de cracă

*

privirea mi-e roşie şi gândul distanţa

ne arde de vara imensului soare

ne arde de glumă ne arde de joacă

privirea ce urc’ a plimbare

*

ce roşii de frig ţi-s buzele coapte

cu firavul trup îmbătat de garoafă

strecor mana în inima ta după cheie

s-apuc şnurul fin de idee

şi s-o las a iubire să coasă

*

e anul întreg o-mpărţeală

după ritmul exact cântărit într-o cifră

mana ta verde îmi e primăvară

iar inima ţi-e o garoafă spre seară

poem ce cuvântu-l risipă

*

ce roşii de frig sunt buzele tale

ce frig e şi-n scrisul acesta

o vânătă carte mustind a culoare

îmbracă-ţi iubito povestea

… şi las-o deschisă

înghesuială

înfig muzica în ureche

îndes acul ei în timpan

rădăcinile (mi) le înfig în caiete

(mă) zbarlesc ca un pui de scaiete

(cu) privirile toate-n ocean

*

vreau s-aud cum se zbate lumina

şi să văd suflu’ lumii-n adanc

încătuşată în ape stă vina

sub lumina privirii din gand

*

îmi îndes în privire culoarea

şi înfig clătinarea în cap

să potrivesc apatia cu-ardoarea

cum barca cu vasla îşi mangaie marea

să-i liniştească năvalnicul trap

*

valurile-s cusute-ntre ele şi-s

înfipte în coaste de stanci

cu inima azvarlită-ntre stele

îndesate şi ele prin lacuri şi lunci

*

frunzele sugrumă copacii

ce se-ndeasă îmbrăţişaţi în izvor

înghesuiţi în mersuri stau paşii

îndesaţi nevăzut în picior …

dus de acasă :)

… pe la Prejmer, pe la Braşov, prin ţară

cine mai are vreme de blog ?

poza din pacate nu-i facuta de mine am gasit-o aici

 

Cuvântul călător

când a plecat din galaxia Lui

cu viteza Lui însuşi

era Întreit de sigur pe El

că tot ce va exploda prin propria rostire

va fi bine

nu cunosc obiceiurile cuvintelor

şi nu ştiu dacă ele de obicei explodează

însă se prea poate ca ceea ce folosim noi când vorbim

să fie schijele primului Cuvânt

albastra materie cenuşie

vorbele se demodează – materia lor primă nicicând

cenuşia noastră materie din suflet e o consumare de gând

capul e-o vatră cu multă cenuşă

tot ce-a mai rămas dintr-o dragoste arsă

cuvinte cu litere rupte

ca un gard cu goluri prin el

ca pantoful cu toc lipsit de mireasă

cenuşia noastră materie-i albastră

simţim câteodată gândul în piept

cum bate şi-ncearcă să iasă

la ce ajută descrierea vieţii ?

ce-s şirurile vorbelor cu rimă

şi potrivirea lor către final ?

o matematică nebună şi senină

o transparenţă verde făr’ ocean

se scurge şirul ca un gong extatic

lovind în creştet timpul prea rotund

încătuşând descătuşări de patimi

cu râsul fără vorbă plâns profund

oglindă spartă-i vorba cea întinsă

ce poate ea să facă pentru mine ?

realitatea frântă mi-o arată

cu multe chipuri rupte fără rime

adun în matematica aceasta a vorbirii

bucăţi de viitor şi de trecut

să petecesc cumva veşmântul firii

ce de prezent fără curmare-i rupt

reply

Dumnezeu face plicul vieţii mele şi foaia nescrisă din el…

o scrie cu Cuvintele Vieţii, o pune (înapoi) în plic şi o expediază

când ajunge la mine o desfac rupând timbrele cu tot cu plic, fără să-mi pese

citesc cuvintele la repezeală şi uit să răspund

cine mai scrie astăzi scrisori ?